Loader

Misiune și Viziune

Muzeul Abandonului este un muzeu-forum digital și participativ ce își propune o mapare a culturii abandonului și redarea unei narațiuni istorice a fenomenului abandonului și instituționalizării copiilor în România. Muzeul Abandonului este locul de întâlnire dintre publicul larg și comunitatea invizibilă a copiilor abandonați din România. Muzeul Abandonului este un spațiu sigur unde această traumă colectivă poate începe procesul de vindecare.

Muzeul Abandonului răspunde și unei urgențe punctuale: recuperarea memorială și istorică a Căminului-Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili din Sighetu Marmației, un loc simbolic pentru întreg fenomenul abandonului în România.

Clădirea căminului de la Sighet, unde s-au făcut filmările ce făceau înconjurul lumii acum 30 de ani, abandonată la rândul ei în urmă cu 20 de ani, a fost conservată digital prin scanare 3D, imortalizată cu toată forța tulburătoare a istoriei ei, și a devenit, prin digitizare, căminul simbolic al Muzeului Abandonului.

În cei 30 de ani care s-au scurs de la schimbarea regimului politic, nu a existat nicio acțiune oficială din partea Statului Român care să recunoască public trauma supraviețuitorilor sistemului de protecție a copilul. Pentru ca o traumă colectivă să înceapă lungul drum către vindecare trebuie în primul rând să fie acceptată social. Iar pentru asta e nevoie de public.

Muzeul Abandonului dorește să devină un spațiu al dialogului, sigur și vindecător, pentru o comunitate uriașă a cărei traumă colectivă nu a fost niciodată cu adevărat recunoscută și discutată public – cea a sutelor de mii de copii abandonați și instituționalizați în România comunistă și post-comunistă.

Muzeul Abandonului documentează, expune și conservă digital mărturiile materiale și imateriale ale abandonului instituționalizat al copiilor în România. Colecțiile si arhivele Muzeului vor reuni arhive personale și instituționale, publice si private, deocamdată disparate, toate legate de instituționalizarea și dezinstituționalizarea copiilor din România comunistă și post-comunistă.

MUZEUL ABANDONULUI

O experiență muzeală digitală și imersivă

Între zidurile mele veți putea păși curând. Vă rog să nu mă vizitați pe fugă, ci cu tihnă.

Hoinăriți agale pe coridoarele mele, ascultați-mi poveștile captive între ziduri. Lăsați scările mele să vă conducă spre diverse etaje, expoziții virtuale, mărturii scrise sau video.

Vă aștept să priviți exponatele abandonului, să le explorați 3D, să studiați documentele din arhivele și depozitele mele.

Eu sunt Muzeul Abandonului și am sute de povești de spus despre abandon, speranță, contorsionări și reveniri spectaculoase ale sufletului.

Sunt un muzeu digital, alcătuit din nori de puncte, dar am fost creat după chipul și asemănarea unui loc real, prin scanarea digitală a Căminului spital pentru minori deficienți irecuperabili din Sighetu Marmației.

Lanseaza experienta digitala Muzeul Abandonului

SIGHET. CĂMIN-SPITAL

Expoziția SIGHET. CAMIN-SPITAL își propune să ofere vizitatorului o experiență imersivă într-o clădire și o istorie deliberat reduse la tăcere. Căminul-spital pentru minori de la Sighet a funcționat între 1973 și 2003 și era doar unul din cele peste 30 de cămine-spital din întreaga Românie. Nefolosită din 2003, clădirea a devenit o veritabilă capsulă a timpului. Muzeul Abandonului o redă vizitatorului cu toate poveștile, obiectele și întrebările fără răspuns pe care ea le conservă.

Expoziția conține obiecte digitale 3D, texte și mărturii ale celor care au intrat în contact de-a lungul timpului cu căminul-spital: supraviețuitori ai etichetei „irecuperabil”, părinții lor, asistenți sociali, angajați ai organizațiilor care au închis căminul-spital, membrii ai echipei Muzeului Abandonului care au cercetat clădirea în 2021. Fragmente de document vor spune povestea copiilor care nu au supraviețuit și a celor angajați pentru a-i ocroti.

Narațiunea pe care o propunem este în mod necesar fragmentară. Nu căutăm vinovați dar căutăm să înțelegem dezumanizarea care cuprinsese această instituție. Vizitatorul construiește împreună cu noi, parcurgând expoziția, o micro-istorie a căminului-spital și a oamenilor care au trăit-o. Expunem „banalitatea răului” (Hannah Arendt) de la saloane cu nume de flori până la cămăși de forță mărime mică.

MĂRTURII 21

Proiectul MĂRTURII 21 din cadrul MUZEULUI ABANDONULUI este deopotrivă o expoziție video și o campanie de comunicare de tip punte, care să unească două mari comunități și narațiunile afiliate lor: abandonul extrem și cel cotidian. Când ne referim la abandon, ne gândim de obicei la forma sa extremă, în cazul nostru, copiii abandonați în instituțiile statului. Acest subiect este tratat în Expoziția Sighet a Muzeului Abandonului. Dar mai există și o formă mai subtilă și mult mai prezentă în societatea românească, cea a abandonului parțial, mascat, cel pe care îl întâlnim atât de des încât aproape că nu îl mai percepem – abandonul cotidian.

De ce este important să interconectăm prin acest proiect-punte, cele două comunități? Pentru că prin recunoaștere reciprocă putem genera acceptarea și recunoașterea rănilor celorlalți. Pentru că cei care au supraviețuit abandonului extrem, sutele de mii de adulți care și-au petrecut copilăria în instituțiile statului, au fost segregați, uitați, excluși, iar rana și suferința lor niciodată recunoscută. Prin mărturisirea simultană în acest proiect, a formelor atât de variate în care am fost sau ne-am simțit abandonați, generăm o narațiune comună.  Nu comparăm cele două tipuri de abandon, dar recunoaștem gravitatea rănilor pe care le-a produs.

Cele 21 de scurt-metraje ce se vor regăsi în expoziția Mărturii 21 vor încerca o mapare, o privire din 21 de puncte de vedere diferite, a acestor piese de puzzle care alcătuiesc marele portret al abandonului în România.

Filmările au avut la bază mărturiile primite în urma colectei publice lansate de echipa Muzeul Abandonului și surprind aspecte diverse precum: supraviețuitori ai vieții în instituții, vindecători ai abandonului (lucrători sociali, psihologi, coordonatori de proiecte sociale), copii care au trăit la bunici, copii ai căror părinți lucrează în străinătate și au trăit cu familia extinsă, copii părăsiți de unul dintre părinți. Dar am mers și mai în profunzime, abordând subiecte precum comunitățile abandonate, națiuni abandonate, abandonul prin exilare, etc.

Fiecare mărturie video va fi o frântură a poveștii ample a abandonului. Expoziția Mărturii 21, finanțată de Arcub și Primăria București, va putea fi vizitată la etajul 2 al Muzeului Abandonului, în curând. 

MARTURII 21

Proiectul MĂRTURII 21 din cadrul MUZEULUI ABANDONULUI este o deopotrivă o expoziție video și o campanie de comunicare de tip punte, care să unească două mari comunități și narațiunile afiliate lor: abandonul extrem și cel cotidian. Când ne referim la abandon, ne gândim de obicei la forma sa extremă, în cazul nostru, copiii abandonați în instituțiile statului. Acest subiect este tratat în Expoziția Sighet a Muzeului Abandonului. Dar mai există și o formă mai subtilă și mult mai prezentă în societatea românească, cea a abandonului parțial, mascat, cel pe care îl întâlnim atât de des încât aproape că nu îl mai percepem – abandonul cotidian.

De ce este important să interconectăm prin acest proiect-punte, cele două comunități? Pentru că prin recunoaștere reciprocă putem genera acceptarea și recunoașterea rănilor celorlalți. Pentru că cei care au supraviețuit abandonului extrem, sutele de mii de adulți care și-au petrecut copilăria în instituțiile statului, au fost segregați, uitați, excluși, iar rana și suferința lor niciodată recunoscută. Prin mărturisirea simultană în acest proiect, a formelor atât de variate în care am fost sau ne-am simțit abandonați, generăm o narațiune comună.  Nu comparăm cele două tipuri de abandon, dar recunoaștem gravitatea rănilor pe care le-a produs.

Cele 21 de scurt-metraje ce se vor regăsi în expoziția Mărturii 21 vor încerca o mapare, o privire din 21 de puncte de vedere diferite, a acestor piese de puzzle care alcătuiesc marele portret al abandonului în România.

Filmările au avut la bază mărturiile primite în urma colectei publice lansate de echipa Muzeul Abandonului și surprind aspecte diverse precum: supraviețuitori ai vieții în instituții, vindecători ai abandonului (lucrători sociali, psihologi, coordonatori de proiecte sociale), copii care au trăit la bunici, copii ai căror părinți lucrează în străinătate și au trăit cu familia extinsă, copii părăsiți de unul dintre părinți. Dar am mers și mai în profunzime, abordând subiecte precum comunitățile abandonate, națiuni abandonate, abandonul prin exilare, etc.

Fiecare mărturie video va fi o frântură a poveștii ample a abandonului. Expoziția Mărturii 21, finanțată de Arcub și Primăria București, va putea fi vizitată la etajul 2 al Muzeului Abandonului, în curând. 

ARHIVĂ

șantier în lucru

Arhiva Muzeului Abandonului are ca scop reunirea, într-o arhivă digitală, a unor arhive personale și instituționale, deocamdată disparate, toate legate de instituționalizarea și dezinstituționalizarea copiilor din România comunistă și post-comunistă.

Arhiva Muzeului Abandonului este o arhivă necesară, dar absentă în spațiul public, a cărei existență fragmentată în arhive personale își va găsi în sfârșit un loc care să o adune

DESPRE ABANDON

FAPTE STATISTICE ȘI ISTORICE

Se estimează că la începutul anilor ‘90, țările ex-comuniste aveau în grijă peste jumătate de milion de copii abandonați. În România se vorbea despre aproape 100.000 de copii abandonați în grija statului – atâția copii se aflau oficial în 1989 în registrele caselor de copii. În realitate, numărul lor era mult mai mare.

Alți aproximativ 50.000 de copii nu erau nici măcar ai statului.

Copiii nimănui erau peste tot abandonați în sistemul medical. Și nu pentru că aveau nevoie de îngrijiri medicale, ci pentru că, atât părinții care nu-i doreau, cât și serviciile de protecție, foloseau spitalul ca pe o soluție temporară, la îndemână, pentru copiii nedoriți. Soluția temporară dura de multe ori ani.

Donează fotografia unui obiect cu poveste pentru colecția muzeului abandonului

Ne adresăm cu această chemare comunității adulților care au trecut prin sistemul de protecție a copilului, dar și medicilor, asistenților sociali, psihologilor și altor profesioniști implicați în reforma sistemului de protecție a copilului ce păstrează colecții de obiecte-mărturii a ceea ce au văzut și au trăit, obiecte pe care nu le-au putut lăsa în urmă, dar care însă îi apasă cu încărcătura lor emoțională.

Parteneri

Corul Național de Cameră „Madrigal - Marin Constantin”
Opera Comică pentru Copii