Am mâncat 30 de ani traume pe pâine, în afară de război și lagăr de concentrare nazistă (amuzant e că experiența de lagăr nazist am experimentat-o fiind un copil al sistemului). Cunosc conținutul manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale din scoartă în scoarță, nu pentru că l-am citit, ci pentru că l-am trăit. “30 de ani de experiențe traumatice zilnice am împlinit”, așa mă prezint mai în glumă sau mai în serios când mai particip la terapii de grup, sau, individuale, cursuri despre traumă, sau, când povestesc cuiva apropiat povestea de viață. Când fac asta, văd expresii nedumerite, șocate, sau, pline de compătimire pe fețele celorlalți dar nu mă afectează datorita masterării în ultimul grad al tehnicilor de detașare / disociere și a unei plăceri vinovate să șochez oamenii prin contrastul de aparență și esență.
Câteodata, pot povesti râzând și cu un umor întâmplările din viața mea. Mă aștept ca celălalt să râdă alături de mine.
Când observ pe fața lor o expresie de îngrijorare, tristețe, compătimire, că nu sunt ok experiențele prin care am trecut, realizez că viața mea a fost o serie continuă “de întâmplări amuzante” traduse prin încercări mai mult sau mai puțin reușite să mă apăr de abuzuri și traume așa cum am putut.
Cel mai mult urăsc să mi se zică că trauma m-a făcut puternică. Că trebuie să fiu recunoscătoare abuzatorilor mei. Că fără acele experințe nu aș putea să fiu ceea ce sunt azi.
Greșit. Trauma nu m-a făcut decât să simt decât disperare, senzația că sunt inutilă și inexistentă, durere cumplită și constanta fizică, psihică, emoțională.
Nu aveam nevoie să fiu puternică. Aveam nevoie să fiu iubită, protejată, și să am parte de o dezvoltare normală. Nu trauma m-a făcut mai puternică, ci dorința de a supraviețui într-un mediu anormal și dorința de a fi diferită de abuzatorii mei.
Dacă e să asociez efectele traumelor asupra mea, mă gândesc la termenul kitsugi. Kitsugi este arta japoneză de a repara un vas spart cu aur. Îi subliniază imperfecțiunile în loc să le ascundă și vasul devine mai valoros. Metaforic, Kitsugi îți acceptă imperfecțiunile și atunci când te consideri spart în bucăți.
Pe mine mă apucă râsul de fiecare dată când mă gândesc la asta. Îmi imaginez că dacă aș fi un vas spart, aș fi aproape total refăcut din aur. Am prea multe piese lipsă și personalitatea s-a spart în prea multe bucățele pentru a le mai putea recupera.
Am 31 de ani.
Privind în momentul actual tot ce a lăsat trauma în mine sunt o serie de diagnostice: Complex de stress postraumatic, tulburări disociative, amnezie disociativă, anxietate, fobii, atacuri de panică, tulburări și boli somatice (colon iritabil, alergie, tahicardie, greată, vomă, amețeli, astm bronșic, angina pectorala, dureri abdominale, fibromialgie, sindrom de oboseală cronică, migrene, ovare polichistice), elemente de borderline tulburări alimentare, tulburări de somn, flashbackuri senzoriale, stări de hipervigilență, posibil și altele cărora nu le-am găsit denumirea.
În trecut s-au adăugat și depresie, tentative suicidare, automutilare, mutism selectiv, bruxism, depersonalizare, paranoia, scindarea și dedublarea personalității, sado-masochism, consum de alcool și ocazional droguri, personalitate de tip dependent, crize de catatonie. Probabil sunt mai multe dar momentan nu mi le amintesc. Frânturi de amintiri, de senzații, flashback-uri plutesc așa fără context în mintea mea. Cu greu îmi pot ancora amintirile. Sunt undeva acolo, dar cu aproximație.
Am învățat să îmi creez amintiri prin asociație. Am memorie senzorială, auditivă și afectivă. În mintea mea e beznă complet. Dar cumva trebuie să disimulez lipsa amintirilor. Că uit oamenii, numele, evenimentele recente sau ce mi s-a zis cu 5 minute în urmă.
Mereu îmi pun la îndoială amintirile și faptul că am făcut atât timp echilibristică fără plasă de protecție pe panta nebuniei, abuzurilor, traumelor.
Încerc să mă conving că evenimentele prin care am trecut nu sunt chiar așa de rele, că sunt ceva normal și că nu au făcut ravagii prea mari prin mintea și sufletul meu.
Mi-am privit întotdeauna viața că un observator/spectator. Dezavantajul este că, privind și analizând atâta timp, nu ai când să fii actor și scenarist al propriei tale vieți. Am făcut propuneri indecente morții și inexistenței atâta vreme.
Și mie mi se pare prea mult că o ființă să suporte măcar o mică parte din experiențele prin care am trecut. Am vorbit și cu alți veterani în ale traumelor. Toți mi-au oferit onorific titlul de “cea mai” shitty life experience.
Am descoperit recent în laptopul vechi niște mărturii ale adolescenței din acea perioada:
“Gânduri albe de cerneala/ împrăștiate în neant/ se ciocnesc în ecouri pierdute/ ale unor egouri ranite
uneori ecourile înfloresc/ precum trandafirii vara/ și se vestejesc pierdute în uitare
uitarea însăși m-a uitat, descompusa/ de parcă viață e ceea ce rămâne/ doar scrum și fum/
un azi plumbuit/ dar mâine scufundat în culoare/ ne scufundam pentru a ieși la suprafață/ pentru secunda eternă a fericirii/ ce-o visam/ și totuși suntem risipitori”
“Soare crud în ochii mei deschiși/ scântei de vise transformate-n țurțuri/ Speranțe de brumă așezată pe palide crengi/ Străzile orașului s-au îmbrăcat în mirese/ te simți că-n Marile speranțe
și parcă singurătatea este o explozie de artificii oranj/ iarăși speranță e însăși viața ta
ce s-a întâmplat nu vei știi niciodată/ ești doar tu și frigul ce-ți îngheață simțirea”
“Mă pierd între lumini și umbre/ pasul șovăielnic mă duce pe căi necunoscute/ ale unei minți obscure/ întunericul mă cuprinde/ încercând să găsesc lumina/ dar ce-i lumina decât un alter ego al răcelii ce ne cuprinde ființa? /din întuneric ne-am născut, în întuneric ne întoarcem/ sunt captivă propriei mele neputinte/ aș vrea să strig dar nici ecoul nu-mi răspunde/ aș vrea să zbor dar am aripile frânte/
viață-i o cușcă ingenioasa/ ce ne da iluzia de libertate și totuși…dulce libertate/ vreau să te simt, să gust și să mă învălui în tine/ vreau să zbor, să uit de neputință faptului/ că desi suntem născuți liberi, suntem pretutindeni legați în lanțuri”
“Păianjenii gândurilor teș plase în jurul meu sugrumandu-mă/ frica mă învăluie în bezna rațiunii
râcâi pereții până când rămân fară degete/ dar nicăieri nu găsesc un răspuns
și totuși exista o scăpare?/ poate pereții nu-s decât în mintea mea
și pânza țesută de păianjeni e doar marea
sau poate simțurile mele delirează/
sunt una cu întregul și întregul s-a contopit în mine/
din haos răsare ordinea primordială/ atunci de ce să nu ne întoarcem în haos?/
pășesc pe coji de nucă și haosul mă urmează
îmi închide urmele pașilor sărutându-le/ până când dispar destrămate”
“Un fluier plânge cu lacrimi de cenușă/ cuprinde-ți simțirile în ritmul vieții
ce palpită în interiorul inimii tale ca fragilele aripi ale unui fluture/ de ce să nu reînvii din propria ta cenușă?
cenușă ești și cenușă vei fi/ atunci când fericirea cere jertfa arzândă/ lasă cuiele să-ți perforeze degetele tocite și fierul să-ți ardă pieptul însângerat/ durerea purificatoare ce-ți amplifică abisul în care te-ai cufundat/ lasă-ți demonii să-ți iasă din sufletul chinuit/ căci asupra durerii domnește fericirea, cum asupra nopții domnește palida luna/
de ce mereu fericirea-i o durere și durerea e singura fericire permanentă?/ așa că poți să razi când vrei să plângi căci fericirea-i totuna cu durerea/ suntem pierduți între patimi și nu putem rupe lanțurile ce ne leagă de durere/ căci dacă am trai fericirea la adevărată ei valoare atunci am deveni doar scrum”
Analizând poeziile din perspectiva adultului realizez cu uimire că la 15 ani, eu deja încercam să îmi explic procesele psihice și lupta pe care o am cu traumele, înainte să găsesc explicații și denumiri psihologice. Un copil de 15 ani ce face catharsis vorbind despre propria depresie, despre reacția de freeze, alienare față de sine și ceilalți, disociere și depersonalizare, teoria haosului, abordare filosofică a ideii de libertate și fericire, condiționare, neputință, distorsiuni cognitive, dorința de a învinge durerea, suferința fizică și psihică, dependență, confundarea durerii cu plăcerea, eliberarea durerii interne prin automutilare, psihoză, etcetera. Mi-e greu să fac o trecere cronologică în traume și abuzuri. Ceea ce știu este că sunt “oaia neagră” “menită” să rupă lanțul de abuzuri moștenite transgenerațional din mai mulți arbori genealogici, atât din familia de origine cât și din cea adoptivă. Mereu am simțit că sunt puternică și că pot îndura, pe când membrii familiei/ceilalți nu, nu pot.
La un moment dat am făcut un legământ cu mine însămi, prin automutilare, în care am jurat că nu voi face copii ca să nu mai transmit mai departe suferința și genele mele “proaste”. Tot așa, printr-un legământ, am folosit tot automutilare, mi-am promis că nu voi mai fi abuzată, că voi fi puternică și capabilă să fiu fericită, să iubesc și îmi creez propriul destin. Că îmi voi permite să greșesc și experimentez. Atunci când uit de jurământul asta mă uit la mica cicatrice de pe mâna stângă.
Din familia naturală știu că bunica maternă suferea de schizofrenie și că la rândul ei a părăsit-o pe mama mea. Îmi amintesc că am cunoscut-o când eram mica. Îmi era frică de ea pentru că era dură, avea privirea tulbure și o răceală emoțională. Mama era muncitoare pe șantier și a avut mai multe relații extraconjugale din care s-au născut 3 băieți, toți, au mers spre adopție.
Mama, din ancheta socială făcută rezultă faptul că era căsătorită cu un bărbat violent și alcoolic de care se despărțise de câțiva ani.
Dintr-o relație extraconjugală a tatălui vitreg a rezultat un băiat de vreo 8-12 ani, care era crescut de mama mea. Până să descopăr ancheta socială, credeam că el este fratele meu natural. Aparent, eu sunt rodul iubirii dintre mama mea și un bărbat căsătorit. Tot ce știu despre tatăl meu natural: este un bărbat înalt, brunet cu părul lung și creț.
Mama nu știa că e gravidă cu mine până în aproximativ 6 luni. A aflat că e gravidă la un control medical, ea crezând că are fibrom uterin. Doctorul i-a zis mai în glumă, mai în serios că “fibromul are ochi”. La 7 luni am apărut pe lume, posibil după o tentativă nereușită de avort. Încă de la început nu mi s-au dat prea mari șanse de supraviețuire.
Primele amintiri vagi din copilăria mică, de pe la vârsta de 2-3 ani, este faptul că locuiam într-un bloc dezafectat fără căldură și canalizare unde locuiau abuziv mai multe familii. Locuiam într-o cameră întunecată, cu geamuri sparte, murdară. Încă mai simt frigul acela cumplit ce mi s-a întipărit în oase și pe care îl simt și acum constant indiferent de vreme. Eu și fratele meu stăteam ghemuiți unul în altul sub o pătură. Plângeam pentru că frigiderul avea un abțipild pe care îl consideram ambii “monstru” și ne feream de el. Pe mama o vedeam destul de rar. Ne lasă singuri în cameră cu zilele sau chiar săptămânile. Din când în când mai venea o vecină să verifice dacă suntem bine.
Într-o zi ne era așa de foame încât urlam și plângeam în speranța că ne va auzi cineva. A venit vecina și ne-a invitat în apartamentul ei. Când am intrat în camera ei, ne părea un palat. Avea o canapea pe care ne-am așezat. Vecina ne-a dat fiecăruia câte un bol de lapte cald dulce cu porumb. Era pentru prima oară când gustam așa ceva, și nu mi-a venit să cred că există ceva atât de bun pe lume. Eram toată un zâmbet de fericire, ceea ce a făcut-o pe vecina mea să aibă lacrimi în ochi și nu înțelegeam de ce. Zicea că e păcat de 2 copii frumoși și deștepți că noi să aibă asemenea mamă și soartă. Vecina avea 2 copii: o fată și un băiat de vârstă asemănătoare cu mine. Fetița ei, a fost prima mea prietenă. Îmi amintesc că ne învârteam ambele în cerc și râdeam.De imaginea mamei leg puține evenimente: faptul că avea o figură depresivă, că avea un deget amputat, că ne strângeam în jurul unui reșou improvizat să ne încălzim și faptul că mă pupa și îmbrățișa uneori. Cu toate lipsurile, eram o fetiță veselă, sociabilă, foarte curioasă și vorbăreață. După avertizările pe care mama le-a dat familiei adoptive eram și foarte încăpățânată.
Schimbarea majoră s-a produs în jurul vârstei de 4 ani. Mama ne-a dus pe mine și pe fratele meu acasă la tatăl vitreg timp de două săptămâni. Ce îmi pot aminti este faptul că ambii eram foarte speriați. Auzeam țipete și înjurături din camera mamei și a soțului ei. Posibil a și bătut-o. Din acea perioadă am frânturi de amintiri despre faptul că am fost abuzată sexual în timp ce am fost strânsă de gât. Deși inițial m-am opus și am țipat cât am putut, era prea puternic. M-am predat, învățând pentru prima dată ce e aia reacția de freeze și disocierea. Pluteam undeva deasupra corpului meu și asistam la toată acțiunea.
Aveam o rochiță alba. Plângeam într-un colț singură, ghemuită și aveam pete roz pe rochița mea albă. Dacă a fost un singur eveniment sau mai multe, nu îmi e prea clar și nici ce s-a întâmplat după. Ceea ce îmi amintesc însă e că, în orfelinat fetele și băieții de toate vârstele făceau baie la comun. Unii băieți erau destul de amabili să îmi dea săpunul și să mă spele. Încă am flashback-uri cu băieții goi la duș, dornici să mă săpunească bine. Îmi amintesc vag ca un singur băiat îmi lua apărarea atunci când era prin preajmă. De atunci a apărut amnezia disociativă, un prieten fidel ce m-a apărat și protejat mereu și mi-a dat puterea să supraviețuiesc că și cum mereu ar fi o nouă zi din viața mea. Puteam să dau reset chiar de mai multe ori pe zi dacă era necesar. Și dacă aveam o nouă zi de abuz și tortura, era acolo să șteargă tot ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat.
Când ne-am întors de la tatăl vitreg, mama l-a luat pe fratele meu de mână și a dispărut. M-a lăsat singură la Gara de Nord. Acolo în acele vremuri se aflau principalele rețele de trafic de copii. Catacombe, rețele de droguri și copii ai străzii.
Plângeam și eram speriată. M-am dus la un bărbat, l-am tras de pantaloni și i-am spus că m-am pierdut. M-a întrebat dacă știu cum mă cheamă și am răspuns afirmativ. Posibil am și locuit în canal o perioada.
M-a luat de mână și a zis să merg cu el. Am ajuns la primul meu orfelinat cred. Nu mai știu dacă a fost doar unul sau au fost mai multe. Ceea ce știu e că mă ascundeam sub pătură, aveam un ursuleț cu miere de albine, căruia îi oferisem misiunea specială să mă protejeze de orice boală. Tot ce leg de acel episod era frica de boală. Probabil am locuit într-un centru unde erau copii cu HIV (din câte mi-a mai zis bunica când nu își explica cum de nu sunt și purtătoare din moment ce am trăit printre pozitivi).
Mă jucam cu un căluț cu roți în timp ce mama mea discuta, presupun, cu un asistent social. Din frânturile de conversație mama îi spunea că e săracă și nu are cum să ne crească și pe mine și pe fratele meu. Asistentul social i-a răspuns că înțelege situația dar acesta nu e motiv să abandonezi un copil la Gara de Nord. Dacă nu îl poți crește, îl dai la orfelinat.
În sinea mea speram ca mama să nu facă asta. Să aleagă să mă păstreze și să-l dea pe fratele meu. Am suferit că m-a ales pe mine, că a ales să mă dea pe mine. Credeam că dacă eram și eu băiat, m-ar fi ținut. Uram că sunt fată. Pe urmă m-am consolat cu gândul că dacă eu nu mai am parte de iubirea mamei mele, măcar el să aibă. Că eu pot îndura asta, pe când el nu. Din fișele de la orfelinat rezultă că mi s-a pus ștampila pe frunte: adoptabil.
Exprimat în limbaj specific sună cam așa: “Fetița este deosebit de afectuoasă, se integrează ușor în colective noi, este foarte atentă și curioasă. La internare prezenta enurezis diurn și nocturn-probleme somatice. Dezvoltarea psihomotorie normală, corespunzătoare vârstei. Prognostic evolutiv: după rezolvarea problemelor de sănătate (enuresis/vegetații), din punct de vedere al integrării și dezvoltării, prognostic favorabil. “ La asemenea marketing, ce să mai, eram pe lista de jucărie vorbitoare perfectă pentru adulți.
Amuzant e că faptul am descoperit documentele după moartea mamei mele adoptive. Și am plâns de fericire din simplu fapt că cineva m-a considerat afectuoasă, sociabilă, atentă și curioasă. Am simțit asta ca pe o validare a ființei mele și a amintirilor despre mine din acea perioadă.
Normal că nici un adult nu și-a pus întrebarea de ce sunt foarte atentă, de ce am enuresis, probleme somatice. Cât despre vegetații nu se menționează de care tip. Oricum în vremurile acelea anormal era să nu fim abuzați și jucăriile pedofililor. N-am simțit ca, cuiva, adult, îi păsa de noi.. Nici nu eram considerați ființe umane. Ci doar niște gunoaie și scursuri ale societății. Că nu meritam nici porția aia de mâncare.
Am prins perioada de glorie post-comunistă, cea cu orfelinatele groazei. Era perioada în care scursurile ca noi aveau loc într-un singur loc- ca șobolanii în catacombe. Eram o marfă facilă pentru proxeneți, violatori și traficanți de droguri. Oricum eram lăsați în voia sorții.
Dacă mureau dintre noi cu atât mai bine. Era mai mult loc și pentru alte resturi ale societății. Teama noastră cea mai mare era că vom ajunge în canal. Am fost o dată în canal. Multe suflete înghesuite ce trăgeau din aurolac. Nu diferă mult de ceea ce știam și cunoșteam despre lume deja. În orfelinat am cunoscut cea mai profundă formă de deprivare emoțională, depersonalizare, dezumanizare și singurătate. Partea bună e faptul că era doar un antrenament pentru ce îmi va mai pregăti viața. În mod ironic, mi-a fost mai ușor la orfelinat ca în familia adoptivă. La orfelinat nu mă controla nimeni, puteam să experimentez, puteam să fug. Dar mai important era că existau și alții ca mine, eram integrată într-un mediu social. Puteam să îmi exprim firea violentă, furia, dezgustul și sentimentele în mod special.
Mă consideram deja mare și credeam că trebuie să mă descurc singură. Toată perioada era pentru mine atemporală. Stăteam ghemuită într-un colț și mă întrebam de ce am fost aleasă eu. Mă simțeam amorțită intern și făceam totul din automatism. Eram un roboțel ce avea program de armată. Eram mulți copii acolo. Totul se făcea pe serii.
Nu am găsit afecțiune sau un adult de care să mă atașez din personal. Singura mea bucurie e că aveam program la desene animate. Atunci se difuza Sailor Moon. Visam să am superputeri. Visam mult cu ochii deschiși. Cu ei închiși, aveam coșmaruri. Cea mai grea pentru mine era perioada mesei. Pe lângă faptul că mâncarea era fără gust, sare/carne, ci genul de zeamă lungă de pușcăriași, îmi era greu să mănânc.
Mă simțeam vinovată când mâncam, de aceea refuzam de multe ori mâncarea sau să mă duc la masă. Mă gândeam că dacă nu aș fi consumat atât de mult, nu aș fi ajuns la orfelinat. Dintre fete, eu eram cea care petrecea cel mai mult timp în cercurile de băieți, inclusiv cu cei mai năzdrăvani. Probabil mă considerau o surioară mai mică ce trebuie protejată și îngrijită și învățată ce trebuie să facă pentru a supraviețui la orfelinat.
Discuțiile băieților mari, adică categoria de peste 9-10 ani, erau pe tema cât de bulangiu e personalul, că dacă vrei să obții ceva trebuie să ai tupeu și gura mare chiar dacă ți-o iei peste bot.
Din cauză că ei au erau descriși că inadaptabili, cu probleme de comportament, nimeni nu îi vă dori și din această cauză se vor duce să locuiască în canale și vor fura/jefui. Oricum trecuseră de vârsta de 0-3 ani. Ce se căuta erau copilașii drăgălași de vârstă cât mai mică. Băieții mai mari îmi ofereau punga cu aurolac și îmi spuneau că mă ajută să nu mai simt durerea. Îmi arătau cum se suflă în pungă. Avea miros înțepător, dar da, te simțeai amețit, fără griji, euforic, anesteziat. Uneori aveai și vise dacă trăgeai prea mult. Ținea de foame, de sete și cald la un loc. Uneori înlocuia și familia.
Purtam conversații lungi cu mine însămi. Era perioada, dar de ce? Speram că mama și fratele meu să se întoarcă. Și într-o zi au venit în vizită. I-am îmbrățișat și le-am spus că îi iubesc. Eram fericită. Credeam că în final mă iau înapoi. Fratele meu avea niște ochelari de soare și o mașinuță cu rotiță ce se învârtea. Eram fascinată de mașinuță și speram să fie a mea. Dar, spre suprinderea mea, mama și fratele meu s-au luat de mână și iarăși au plecat. Fratele și-a a luat și jucăria înapoi. Doar era a lui.
Atunci am simțit o revoltă profundă. O avea deja pe mama. Mai avea și jucării. În timp ce eu sufeream la orfelinat. Am închis ochii și mi-am imaginat că mama și fratele meu aveau un cordon legat de mine. Eu aveam o foarfecă și am tăiat ambele legături.
Acum eram în impas ce fac de acum încolo. Doar sunt pe cont propriu. Prima mea idee și unica, a fost să plec de acolo. Dar enigma mea era cum să fac rost de o familie. Problemă destul de complicat de rezolvat pentru un copil de 4 ani. Hotărâsem să mă apuc să vânez niște părinți. Mi-am amintit de trainingul făcut de personal în care, dacă vreau o familie să nu mă mai ascund și să nu mai fiu așa de sălbatică atunci când există doritori. Cu alte cuvinte dacă îmi doresc o familie e necesar să mă prefac o fetiță veselă, cuminte, ascultătoare și iubitoare și să-mi ascund adevărată identitate. Piece of cake.
Ideea e că trebuia să fiu și convingătoare.
Mie până atunci atunci mi se părea ceva sinistru și simțeam senzație de vomă și repulsie atunci când veneau cupluri să ne adopte. De aceea mă ascundeam așa de bine încât personalul de multe ori nu mă putea găsi. Totul era destul de bine regizat înainte de vizitele anunțate.
Ni se făcea training temeinic categoriei adoptabile să fim politicoși, să zâmbim, să spunem o poezie.
Altfel cine dracu ar vrea niște nulități că noi? Mai avem și pretenții? Să zicem mersi dacă ne vrea cineva.
Adevărul e că la câți copii eram acolo, posibil peste 50/100, părinții erau o resursă destul de rară.
Cerere scăzută și o ofertă variată și generoasă de toate vârstele, dimensiunile, tipurile de personalitate.
Eram strânși toți copiii adoptabili într-o cameră, după ce eram îmbrăcați frumos, ni se dădeau jucării și cumva trebuia să fim surprinși de doritori fie jucându-ne cuminți, fie uitându-ne pe o carte.
Bineînțeles că “pramatiile alea mari“ plângeau, rugându-se de personal: “Vă rog doamna, am dreptul și eu să fiu acolo. Eu de ce nu pot avea o familie?“.
Întrucât răspunsul era negativ, pramatiile aveau crize de furie și revoltă, aruncau cu ce nimereau, își băgau pula și plecau. Posibil se aplicau și clasicile măsuri educative post-comuniste cu care am fost “educați“ atât de bine.
Cuplul doritor era invitat pe canapea de personalul zâmbitor și ni se făcea o mică caracterizare fiecăruia.
Cuplurile arătau cu degetul și cam strâmbau din nas, cometând: vreau băiat/fată, să fie blond cu pielea alba ca noi, să ne semene, e prea mare de vârstă, să fie cuminte/energic, deștept etc. Rareori mai auzeam de la băieți că x sau y a fost adoptat. Eram de fiecare dată invidioși și geloși.
Ne consolam cu gândul că noi nu avem nevoie de nimeni să ne spună ce să facem, că putem merge oriunde și oricând și că am fost prin canal și nu e așa de rău cum se zice. Asta în timp ce mai trăgeam frățește din punga de prenadez.
Era o zi de mai. Știu că în curte era un cireș plin cu cireșe mari și apetisante. S-a întâmplat că a venit un șofer în vizită la cineva. Îl examinez bine pe nenea șoferul, pare ok și blând, deci pot încerca să îl corup. Îmi pun zâmbetul pe față, mă înarmez cu o moacă inocentă și mă duc la vânătoare. Abordez prada pe neașteptate de la spate trăgându-l de pantaloni și întrebându-l: Nenea, nenea, nu-i așa că doriți o fetiță? A început să râdă și mi-a spus că din păcate el are deja copii dar cunoaște pe cineva care și-ar dori foarte mult o fetiță ca mine. I-am mulțumit și m-am retras. Eram dezamăgită de prima mea tentativă de vânătoare și de faptul că nu reușisem să fiu convingătoare. Sigur a văzut ce e în neregulă cu mine și de aceea m-a mințit și refuzat. Adulții nu îi mint tot timpul pe cei mici.
Îmi ziceam mereu că adulții sunt niște ființe caraghioase ce nu știu nici de capul lor și nici nu știu să se joace. E datoria copiilor să aibă grijă de ei și să îi învețe cum să se bucure de viață. Dar adulții sunt niște cazuri dificile. Sunt mereu triști, morocănoși, plicticoși și fără energie în ei.
Mă resemnasem momentan cu faptul că rămân la orfelinat. Am încercat și nu am reușit. Deci ce rost are să mai încerc?
Mă durea groaznic zona pieptului și burta. Brusc am revenit la starea mea apatică, mă îmbrățișam și bălăngăneam cu privirea pierdută în gol în timp ce plângeam. Cred că trecuseră câteva zile de la prima mea tentativă nereușită. Se anunța o nouă vizită. Bineînțeles că am tulit-o când am auzit și m-am ascuns.
De data aceasta tot auzeam că sunt chemată, personalul având un glas panicat că nu știau pe unde sunt. Eram totuși curioasă de ce brusc personalul e interesat de existența mea. Așa că m-am dus în baie de unde pândeam mimica, gestica și ascultam discuțiile doritorilor de jucării umane.
Pe canapea se afla o femeie pe la 40 de ani, zâmbitoare. Nu părea foarte dură. Era elegantă, îngrijită și cu un farmec aparte. Părea o leoaică.
Partenerul ei nu mi-a plăcut. Era ce-i drept înalt, elegant și brunet și cu tenul mai închis la culoare. Deci nu aș fi fost respinsă datorită culorii mele sau pentru că sunt brunetă cu ochii mari și negri. Îmi aducea aminte de expresia bunicii materne de care eram înfricoșată. Încă o data mi-am reamintit că una ca mine nu are dreptul să mai facă multe nazuri. Eram deja mărișoară. Respir adânc de câteva ori, mă îmbărbătez spunând că e acum ori niciodată. Mă asigur în oglindă că mi-am pus zâmbetul pe față, că am cea mai drăgălașă și inocentă expresie pe care o poate avea o viitoare jucărie umană și pornesc tot așa la asediu. Voiam că inamicul să fie atât de copleșit de drăgălășenie și inocență încât să nu poată rezista și să nu își mai dorească să îi fie prezentat un alt copil. Așa ca am alergat în brațele ei, am îmbrățișat-o și am întrebat-o: Unde ai fost mama mea? Să nu mai pleci niciodată! Și am pupat-o .
Tehnica mea a fost un succes întrucât a apucat-o plânsul când m-a auzit. Trecuse atâta timp de când nu mai simțisem căldură umană și o îmbrățișare încât m-a apucat și pe mine plânsul, de fericire.
Ceea ce e de menționat este faptul că imediat ce am ajuns în familia adoptivă primul lucru făcut de mama și bunica a fost CTC-ul- control a calității mărfii. Voiau să știe dacă jucăria umană achiziționată corespunde standardelor. Cu alte cuvinte, am auzit discuția în care mama și bunica s-au decis să verifice daca sunt fată mare. În clipa aceea m-au trecut toți fiorii și mă rugam să nu observe. Să nu mă trimită înapoi la orfelinat. Trebuia să îmi păstrez calmul și să mă prefac că nu se întâmplă nimic. Când m-a pus mama cu picioarele în sus am avut reacția de freeze. Am mai stat în acea poziție cel puțin o dată. Cercetează mama atent și concentrată locul faptei și da verdictul cu ușurare și fericire: E virgină.
În familia adoptivă a trebuit să îmi iau în serios, cu norma întreagă, rolul de jucărie umană ce avea ca unic scop să distreze și umple golurile din adulți, dacă îmi doream un acoperiș deasupra capului. Unde mă puneau acolo stăteam, trebuia să am grijă să nu îmi simtă prezența deoarece erau obosiți și stresați de la muncă. Eram și sacul de box favorit, în care își vărsau frustrările.
Când eram la orfelinat tot ce visam era atingerea umană, cineva să mă tina în brațe, să mă pupe , să mă accepte așa stricată cum eram și să îmi zică că mă iubește doar pentru că exist. Nu am avut parte de așa ceva nici acum când aveam oficial o familie. Bunica îmi spunea că mica, eram așa de malnutrită, că nu puteam bea lapte nici cu paiul și s-a chinuit ceva vreme până a reușit să mă facă să pot mânca.
În familia adoptivă am mâncat pe pâine dezumanizare, depersonalizare, umilire, jigniri, șantaj financiar, bătăi, abuz fizic, psihic, emoțional, vină, rușine, imaturitatea adulților care trebuiau să îmi ofere un model de comportament, la tăierea din fașă a oricăror tentative de a-mi forma o identitate și independența.
Am asistat la tentativa de sinucidere a tatălui vitreg, secretele murdare din familie păstrate mai ceva ca pe Sfântul Graal, dramele unui doliu niciodată încheiat, crize de nervi cu spume la gură, bunica dându-se cu capul de pereți/ smulgându-și părul din cap/ strângandu-se singură de gât/ stând în genunchi în fața mamei/, la bătăile cu brutalitate pentru că interveneam se le despart, la niște boli de lungă durată și violențe, la bătăile cu piciorul pe care le primeam în stările de catatonie pe motiv că joc teatru ieftin și multe altele. Prea multe altele de menționat, ce-i drept.
Cel mai mult m-a durut comitetul de inchiziție. Atunci când mama stătea pe fotoliu în față, bunica stătea pe canapea în colțul din stânga mea și eu în dreapta extremă a canapelei în poziție fetală, disociată și plângând. Trebuia să stau și să le ascult cum țipau la mine, mă înjurau, înjoseau, denigrau, ștergeau pe jos cu ce mai rămăsese din suflețelul meu.
Dacă comentam ceva îmi luam bătaie din ambele parti. Și nu dura o ora. Dura ore întregi până oboseau și luau o pauză de masă sau de toaletă. Pe urmă începeau din nou. Ore și zile întregi. Aproximativ 23 ani de ani din viață.
Dar cumva acum îmi era un pic mai ușor. Am fost marinată și fiartă la foc mic în traumă, maltratare, neglijare și abuz înainte ca măcar să fiu conștientă de existența mea. Depersonalizarea și dezumanizarea nu a încetat vreodată asupra mea în familia adoptivă.
Drama familiei a fost faptul că jucăria umană a crescut. Nu mai era mică și drăgălașă și bufon pentru adulți. Devenise rece, închisă în ea, cu secrete, cu dorință de independență, de a-și forma o identitate, de a greși și învăța din greșelile ei și cu emoții (adică capacitatea să simtă emoții proprii nu doar să le mimeze) pe care nu știa cum să și le gestioneze.
Soluția unică găsită a fost mai mult refugiul în umilire și abuzuri. Ceea ce n-au știut abuzatorii mei, iar eu am citit la Vicktor Frankl e că:
– un om poate să piardă orice, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile umane – alegerea răspunsului în orice situație, alegerea felului propriu de a reacționa.
-prizonierul care-și pierdea încrederea în viitor – în viitorul său -era pierdut cu totul. Odată cu credința într-un viitor, își pierdea și rezistența spirituală; intra voluntar în declin, devenind subiectul decăderii mentale și fizice.
– un om care conștientizează responsabilitatea pe care o are față de o altă ființă umană care îl așteaptă cu dragoste sau față de munca sa neîncheiată nu vă fi niciodată capabil să-și irosească viața. Pentru că el cunoaște „de ce”-ul existenței sale și vă fi apt să îndure aproape orice „cum” – sensul celui mai mare secret oferit lumii de poezie, gândire și credință: mântuirea omului e posibilă numai prin iubire și cu iubire.
Mărturia acesta a fost scrisă ca o “temă” de terapie. Inițial nu am putut să citesc ceea ce am scris fără sesiuni lungi de vomitat. Atunci când am văzut postarea despre acest proiect am rămas plăcut surprinsă. Există oameni cărora le pasă de vocea celor neauziți și nedoriți de proprii părinți și de către societate. Când am decis să trimit textul, mi-am zis că e modul prin care îmi înfrunt propria traumă, și că, poate, ce povestesc îi va ajuta si pe alții să se elibereze.
