Abandonul meu a căpătat vaste forme și a continuat să apară periodic în viața mea.
Primul abandon a avut loc la vârsta de 2 ani, când mama s-a întors singură în țară, lăsându-l pe tatăl meu în India, țara în care el se născuse.
În bagajul ei emoțional a adus niște probleme psihice, episoade depresive, manie și bipolaritate. Practic, aveam să fiu abandonată de ambii părinți, în brațele unor bunici materni simpli, dar iubitori.
Până în adolescență n-am pus întrebări și nici nu m-am gândit prea mult la situație. Mă împăcasem cu gândul că familia mea este compusă din bunici, două mătuși, partenerii lor, verișori și o mamă cu probleme. Singura mea grijă: ce se va întâmpla cu mine atunci când bunicii vor trece în neființă? Dar gândul părea departe.
Bunica îmi spusese să spun despre tata că este mort, dacă sunt întrebată la școală. Lucru care devenise și adevărat în 2008. Însă eu am aflat mult mai târziu, prin 2014.
Mătușa care obișnuia să îmi fie bună prietenă și sprijin moral și financiar se îndepărta treptat, mai ales cu apariția propriului copil dar și din pricina altor motive ce se petreceau doar în mintea ei. Astfel, la vârsta de 17 ani, primeam prima palmă din partea ei.
La 20 mi-am pierdut bunicii, urma și casa, deoarece eu eram doar “tolerată” în apartamentul lor, deși înțelegerea nescrisă fusese ca eu să primesc partea mamei, mama să se retragă la curte, în casa bătrânească, pentru ca eu să primesc un start în viață.
Singurul start primit au fost niște păruieli, țipete și palme din partea mătușii, pentru care am depus plângere la Poliție, sigur, fără concluzii sau soluții. Motivul invocat a fost faptul că eu și mama ocupăm acel apartament.
Am împachetat 20 de ani în cutii și în 48h am fugit din apartamentul copilăriei mele.
De 5 ani locuiesc pe la prieteni, în chirii, pe unde se poate, în funcție de locul de muncă pe care îl am, de alegerile pe care sunt obligată să le iau atunci când nu am de ales. Pandemia a îngreunat situația, nu am avut timp să fac economii. N-am finalizat studiile de licență, am lucrat pentru a-mi permite să plătesc facturi, un pat și mâncarea.
N-au fost puține zilele în care era să dorm sub cerul liber. Am cerut sprijinul celor două mătuși (între timp, una dintre ele s-a sinucis) și m-am lovit de indiferența sau refuzul lor.
Au fost câteva seri în care am dormit la muncă, în căutarea unui nou loc pe care să îl pot numi “acasă”.
La cinci ani de la acel eveniment, câțiva ani de alegeri greșite, terapie și disperare, n-am reușit să recapăt echilibrul și încrederea pe care le aveam înainte de pierderea bunicilor și a locuinței. N-am reușit să păstrez o locuință mai mult de 10 luni, însă am reușit să-mi păstrez calmul și să adun traume peste traume.
De mama nici nu îndrăznesc încă să scriu, este definiția haosului, terorii și alcoolismului, coșmarul perfect pentru o tânără la începutul vieții, care a fost nevoită să o vadă în ipostaze teribile, să fie urmărită de unul dintre iubiții mamei, să suporte telefoanele și mesajele abuzive din partea acesteia.
Practic, abandonul mi-a condus și dictat viața, ștergând din mine urmele optimismului și al plăcerii pentru a trăi, al încrederii în oameni. Neavând pe cine să dau vina sau cui să cer ajutorul, uneori prinsă în realitatea mea obositoare tristă și sufocantă, mă simt obligată doar să accept lucruri cu care pare că nu mă voi împăca vreodată.
Practic, acum îmi vine să mă abandonez și eu pe mine.
