Povestea abandonului meu începe înainte ca eu să mă nasc, când mama mea a ramas însărcinată accidental, in anul 1986. Tatăl meu i-a spus sa faca avort.
Părinții mei au divorțat când eu aveam 2 ani. De atunci, până pe la 6 ani am primit doar felicitări de ziua mea de la el. După un timp nu au mai venit nici felicitările și nimic altceva. Pensie alimentară nu mi-a plătit niciodată.
Una din mătușile mele a ramăs prietenă cu el, se vizitau ocazional. Avea multe povești despre cât de bine câștiga și câte chitări și aparate foto sofisticate își cumpara. Niciodată nu întreba de mine.
De-a lungul anilor ne-am întalnit ocazional iar interacțiunile noastre erau mai mult ca între doi amici, cunoștințe îndepărtate.
Când aveam 12 ani m-am întâlnit întâmplator pe stradă cu el, și mi-a arătat o clădire unde era redacția unui ziar, mi-a spus că acolo lucreaza el. De atunci, luni in șir am mers zilnic în locul în care m-am întâlnit cu el, sperând că o sa ne întalnim din nou. Uneori ne mai întâlneam, și inima îmi sărea din piept și mi se înmuiau picioarele.
Apoi m-am îmbolnăvit de TBC, eram mică și singură într-un spital, înconjurată de copii murdari, neîngrijiți, cu păduchi, întrebându-mă ce caut acolo, că eu nu sunt ca ei. Am stat timp de 3 luni internată, cu pumni de pastile si injecții zilnic. Tatăl meu locuia la 10 minute de spital, nu a venit nici măcar o data să mă viziteze.
Când aveam 23 de ani, mama mea mi-a făcut cadou o cutie cu multe scrisori scrise de mână, între ea si tatăl meu. Printre multe declarații de dragoste eternă și dulcegării, la un moment dat am citit răspunsul tatălui meu la scrisoarea în care mama îl anunțase că a decis să nu facă avort. O implora să își schimbe decizia pentru că “ne va distruge pe toți 3” , iar pe scrisoare erau picurate și cateva lacrimi (what the actual fuck ??!)
Când am ajuns la facultate l-am întrebat pe taică-miu de ce nu a avut grijă de mine, de ce nu m-a căutat, de ce nu i-a păsat de mine. Răspunsul lui a fost că nu are nici o obligație fată de mine pentru că el nu a vrut ca eu să mă nasc. Asta a dus abandonul la un alt nivel, nivelul în care am simțit că am fost anulată ca ființa.
Întorcându-ne puțin în timp, când aveam 10 luni, mama mea a fost trimisă să lucreze intr-un sat, departe de Galați, orasul natal. A lucrat acolo panâ când am împlinit 6 ani.
M-au preluat bunicii si străbunica mea. O perioadă am fost crescută de străbunica mea. Apoi de bunica. Cam un an am stat la mama în satul în care lucra, am fost la grădinița acolo. Apoi am ajuns la niște mătuși din Iași, am făcut și acolo un an de gradiniță, după care m-am întors din nou in Galați și am rămas acolo cu bunicii.
Când s-a întors mama înapoi în Galați, am locuit cu ea cam 4 ani. Când am împlinit 11 ani s-a hotarat să se ducă la facultate in București. A stat 4 ani acolo. După un timp, una din mătușile mele m-a luat la ea acasă și am locuit împreună cu ea, soțul ei și cei 2 copii ai lor.
Mereu am avut o atenție specială de la toate rudele: mătuși, bunici, mătuși mai îndepărtate, toată lumea m-a iubit foarte mult. Doar că în familia mea cea numeroasă în care eram atât de iubită, fiecare avea familia lui proprie, formată din mama, tata si copii, iar eu eram mereu elementul în plus, nuca din perete, copilul de care le era milă. Chiar dacă toată lumea mă iubea, eu nu eram copilul nimănui. Mă simțeam atât de prost când vedeam familii complete și îmi era atât de rusine că eu sunt singura care nu este alături de parinți. Aveam și un unchi foarte glumeț care mereu când mă vedea mă intreba “unde e maica-ta ? Dar taică-tu ?”
Niciodată nu i-am văzut pe parinții mei împreună, nici măcar în poze.
Am 34 de ani și nu am pronunțat niciodată cuvântul “tata” la persoana a 2-a.
În prezent sunt un om normal, care a făcut alegeri bune și responsabile, în ciuda poveștior de mai sus care sunt doar un scurt rezumat al copilariei și adolescenței mele. Pe la 31 de ani au explodat în mine toate sentimentele pe care nu mi le recunoscusem, am avut un episod greu de anxietate, cea mai grea perioadă din viața mea. Am făcut terapie, mi-am revenit.
Ironia vieții face că acum mă lupt de 4 ani cu infertilitatea și uneori mă gândesc că poate natura a vrut sa zică stop la perpetuarea acestei familii. Dar eu mă încapațânez și încerc oricum 🙂 Indiferent dacă voi avea sau nu copilul meu, în câțiva ani vreau să adopt.
