„Erau copii care urlau când te apropiai de ei sau te atacau, încercând să se apere de suferința pe care credeau că urma să le-o provoci, fiind veniți din acel mediu aproape concentraționar”.
Colaborarea mea cu Fundația SERA România, acum 25 de ani, a debutat într-un context care trebuie cumva schițat. La acea vreme SERA era într-un imens proces de reformare a felului în care copiii României erau instituționalizați. Un capitol special era reprezentat de copiii pe care SERA îi găsea în căminele spital. Mulți dintre ei erau cu infirmități severe, pentru că dizabilitatea și orice ieșire din normă, orice derapaj care strica imaginea idilică a partidului era mascată. Inclusiv coada la benzină de la Fântâna Miorița era deviată prin spate, ca să nu se vadă că în România erau lipsuri și oamenii stăteau la coadă la benzină. Așadar, vă imaginați cam care era tratamentul persoanelor ieșite din norma partidului, cei cu infirmități. Și am văzut cu toții în 1990 prin ochii jurnaliștilor occidentali cum trăiau copiii în căminele spital din România.
Pentru mine, colaborarea cu Fundația SERA România este o chestiune de suflet, chiar de familie pot spune. Soția mea, Simona, începuse să colaboreze cu ei chiar dinaintea mea, în cadrul unor proiecte de recuperare medicală desfășurate la spitalul Grigore Alexandrescu.
Fundația SERA a lăsat o imensă amprentă asupra acestui spital, finanțând acum mai bine de 25 de ani un salon special pentru tratarea copiilor proveniți din instituții. Era o interacțiune medicală foarte dificilă cu ei, trebuie să vă imaginați că de cele mai mult ori nu se putea comunica cu acești copii, nu aveau abilitatea de a comunica, nu știau că interacțiunile umane pot fi altfel decât dureroase. Asta cunoscuseră: abandon și abuz. Erau copii care urlau când te apropiai de ei sau te atacau, încercând să se apere de suferința pe care credeau că urma să le-o provoci, fiind veniți din acel mediu aproape concentraționar.
Eram tânăr și încercam să-mi fac meseria și parte din acest proces era să pot ajunge să mă apropii de ei, să priceapă că medicii și asistentele, infirmierele, tot personalul, încercam să le facem bine. Dar ei nu fuseseră obișnuiți cu binele. Era un bine pe care inițial trebuia aproape să-l faci cu forța, iar pe mine, ca tânăr medic la acea vreme, acest aspect cred că m-a marcat destul de mult.
Soția mea, care mergea adesea cu echipa SERA, cu Bogdan Simion și Evelyne Soyez în vizite de evaluare, îmi povestea lucruri care încă mă fac să mă cutremur. Așadar, dimensiunea răului în care trăiau acei copii în urmă cu aproape trei decenii era catastrofică, iar noi încercam să aducem puțin bine în tot acest munte de suferință.
În 1999, eram medic rezident la Spitalul Grigore Alexandrescu, acolo am cunoscut-o pe Daniela Ciotloș, un alt medic colaborator al fundației SERA, actualmente ortoped în Franța. Daniela, profesorul Jianu și Alexandru Ulici deja operau cazurile grave aduse de cei de la SERA, iar eu în acest context și alături de acești oameni, ca rezident, am început să intru în contact cu acești copii, care veneau practic din infern. A fost momentul în care am înțeles dimensiunea acestei povești a copiilor abandonați în instituțiile României, de care nu știam mare lucru. Am priceput ce însemna să fii încadrat ca irecuperabil și cum, în acel moment, orice șansă îți era efectiv amputată, nu se mai întorcea nimeni la acel diagnostic să vadă dacă nu a fost greșit. Singurii care reevaluau poveștile acestor copii și încercau să le dea un alt curs erau cei de la SERA România.
Când spun că au lăsat o urmă consistentă în existența Spitalului Grigore Alexandrescu nu exagerez. După crearea acelui salon dedicat, SERA a reușit să doteze un bloc operator, cu tot ceea ce trebuie, de la radiologie intraoperatorie la masa pe care operam. Știu că pare de bun simț să ai o masă de operație într-un bloc operator, dar acum 25 de ani, la începutul carierei mele, nu era așa. Transformarea sistemului medical în România este enormă și nu vreau să spun cuvinte mari, dar și SERA a avut un rol în această transformare. La vremea aceea operam toate fracturile cu focar deschis, nu vedeam pe unde să băgăm tijele, până am avut un C-arm, care este un tip de aparat de imagistică medicală care permite obținerea de imagini în timp real a structurilor interne ale corpului pacientului. Noi criticăm azi, pe bună dreptate, sistemul medical românesc, pentru că încă sunt multe hibe, dar nu cred că vă imaginați de unde venim, cum era acum 25 sau 30 de ani.
O să vă dau un exemplu care pentru mine înseamnă foarte mult și este doar una dintre sutele de operații pe care le-am realizat în beneficiul copiilor sprijiniți de SERA. A ajuns la mine o fetiță de 12 ani, care avea o scolioză foarte severă, de 141 grade și din pricina acestei afecțiuni avea nivelul de dezvoltare al unui copil de 5 ani. Era malnutrită și din pricina scoliozei și a proastei oxigenări, a compresiei asupra întregului organism, oricât ar fi fost ajutată nutrițional nu avea cum să se dezvolte. A fost adusă către mine de o fundație care făcea un fel de program după școală, îi hrănea și îi ajuta să își facă temele. Au descoperit acest copil cu această deformare îngrozitoare a coloanei, care efectiv venea de foame în programul lor și l-au adus la mine pentru o evaluare și m-au întrebat ce se poate face. Fundația SERA a făcut rost de fondurile necesare intervenției, care a necesitat o internare extinsă, câteva săptămâni a trebuit să facem tracțiunea craniană preoperatorie, apoi a urmat operația în sine, care a fost o reușită. Știu că a venit atunci un jurnalist din Franța, de publicația La Croix, care a scris un reportaj pe două pagini despre povestea copilei. Iar acum un an am primit un mesaj cu fotografia acestei fete, cu soțul și copilul ei. Fiind chirurg sunt un om destul de rece, sunt obligat de meserie, dar nu pot să nu mă gândesc ce ar fi fost dacă niște oameni buni care o hrăneau și o ajutau să-și facă lecțiile pe această copilă nu ar fi auzit de un doctor care făcea astfel de operații, dacă doctorul acela în timp ce era rezident nu ar fi primit acces la informații și formare care să îi permită să evolueze până la punctul la care să performeze o asemenea intervenție și dacă o fundație, în acest caz SERA, nu ar fi plătit aceste implanturi spinale, care i-au permis fetei să ajungă mamă.
Sunt astfel de intervenții ale societății civile, așa cum au fost și sunt cele ale prietenilor de la SERA, care au făcut ca anumite specialități și domenii medicale să progreseze și este un sprijin pe care, din păcate, statul român nu îl recunoaște și publicul larg nu îl știe.
Amprenta pe care au lăsat-o unele fundații și asociații în sistemul medical românesc a fost mult mai amplă decât simpla dotare a unei săli de operații sau aducerea unor aparate la care noi nu aveam acces. Efectul sprijinului a fost mult mai profund: medicii au putut să profeseze mai bine având acces la tehnologie performantă, apoi la studii și specializări, accelerând astfel profesionalizarea acestui domeniu. Ne-au cumpărat, la propriu, cărți la care nu aveam acces, ne-au trimis la congrese unde auzeam cele mai noi direcții ale chirurgiei pediatrice la acel moment, când salariul meu de rezident era de 80 de dolari și nu mi-aș fi permis nici biletul de avion pentru a ajunge acolo.
Fără acest tip de sprijin, eu nu ajungeam azi să predau metode ale chirurgiei robotice spinale altor specialiști din Europa, care învață de la mine, de la noi, aceste metode de lucru. Așa că impactul intervenției Fundației SERA România nu poate fi redus la plata unor dotări tehnice, el trebuie văzut la amploarea reală pe care a avut-o.
Și nu sunt singurul, sunt mulți care au fost ajutați nu doar profesional, dar cred că am fost atinși și de aripa aceasta de generozitate, compasiune, umanitate, pe care fundația a adus-o în România.
Nu trebuie să limităm impactul intervenției lor doar la copiii din orfelinate, pentru că pe măsură ce eu și alții am progresat, ca urmare a colaborării cu ei, am putut să facem disponibile aceste proceduri pentru toți copiii României. De pildă, Bogdan Simion a văzut că doctorul Jianu începuse să opereze scolioze, la nivelul la care se opera atunci în lume, adică folosind instrumentar segmentar, iar acele implanturi spinale erau extrem de scumpe pentru România acelor vremuri și Ministerul Sănătății nu suporta aceste costuri. Fundația SERA a găsit soluții financiare pentru acest subiect al tratării chirurgicale a scoliozelor și în acest fel s-a dezvoltat această ramură a chirurgiei spinale pediatrice în România și am ajuns acum să putem opera aici orice fel de malformație spinală, la fel cum se operează în cele mai performante centre din Europa și Statele Unite. A fost un start favorabil pe care alte țări din blocul ex-comunist nu l-au avut și a fost posibil cu ajutorul celor de la SERA România.
Și sunt mulți medici și specialiști în domeniul sănătății care au fost instruiți prin intermediul Fundației SERA. Aici vă pot da un exemplu concret al kinetoterapeutei Evelyne Soyez, care a instruit sute de specialiști români în fizioterapie și pe neuromotor, dincolo de faptul că a lucrat ea, în mod direct, cu aproape 6000 de copii. Acesta este un exemplu de bulgăre, care generează o avalanșă la modul cel mai bun.
Pe mine, personal, m-a marcat foarte mult profesional și uman faptul că am avut șansa să lucrez alături de ei. Încă îmi vin la control copii despre care îmi aduc aminte că i-am putut opera pentru că fundația SERA a suportat cheltuielile unei intervenții sau a intermediat accesul la resurse medicale fără de care nu aș fi putut opera.
Cred că este absolut necesar să facem aceste gesturi, să existe organizații, dacă nu acțiuni ale statului, care să facă posibile aceste miracole. Cred că nicio societate nu-și poate permite să se dispenseze de cei mai vulnerabili membrii ai ei. Înțelegerea celuilalt, protejarea celui mai vulnerabil, este un apanaj al unei societăți educate și evoluate. Și aici societatea românească mai are încă de lucru. Cred că încă vorbim prea puțin despre rolul esențial pe care îl au asociațiile și fundațiile în România. Cred că încă este nevoie să învățăm cum să ne raportăm la dizabilitate și la oamenii care trăiesc cu ea. Cred că încă îi tratăm pe cei care sunt altfel decât norma ca pe niște cetățeni de rangul doi și nu ni se pare natural să avem sisteme și instituții care să le faciliteze un trai decent.
Ce aș puncta în acest moment al împlinirii a trei decenii de activitate a Fundației SERA România este că ei au reușit să facă bine multor copii, nu doar fizic ci și mental și emoțional. Am văzut foști copii beneficiari ai fundației care acum au niște profesii complexe. Au ajutat niște medici să se specializeze și la rândul lor să facă bine și altor copii din România. Cred că au fost ca un mic bulgăre de bunătate care s-a rostogolit și s-a transformat într-o avalanșă. Eu așa văd lucrurile, când ajuți mii și zeci de mii de copii, acel efect se amplifică în societate, pentru că fiecare copil sprijinit devine un adult care la rândul lui poate face bine.
