Colaborarea mea cu SERA România a început prin anul 2000, la Nămăiești, unde m-am familiarizat cu ce însemnau centrele de plasament. Nu a fost ușor primul meu contact cu copiii de acolo, mai ales că la Nămăiești erau copii cu handicap sever, unii cu hidrocefalii foarte mari.
Am lucrat acolo aproximativ o lună și apoi am început activitatea la Galați. Acolo erau trei centre de plasament la care mergem și încercam să lucrez cu copiii și îmi aduc aminte că în primele trei săptămâni am plâns în fiecare zi când ajungeam acasă. Aveam 25 de ani, terminasem facultatea și nu îmi imaginasem că munca pentru care mă pregătisem avea să fie atât de grea.
Apoi am cunoscut-o pe Evelyne Soyez, kinetoterapeut francez, care venea cu o experiență fabuloasă în spate, din perspectivă profesională, unul dintre colaboratorii de bază ai Fundației SERA pe palierul acesta de recuperare a copiilor din centrele de plasament. Întâlnirea cu ea a fost nu doar o lecție profesională, dar mai ales o lecție de viață. Era un profesionist fabulos, într-un context în care școala din România, în ceea ce privește kinetoterapia pediatrică era foarte în urmă față de ceea ce aducea Evelyne ca expertiză în domeniu. De fapt, nu existau oameni specializați în recuperarea copiilor din centrele de plasament. Și nu doar că avea aceste cunoștințe dar era foarte dornică să le împărtășească cu specialiștii români. Era o combinație fabuloasă de calitate profesională și umană. Evelyne nu doar că îți explica, dar îți arăta cu mâinile ei. Lângă ea am evoluat profesional și uman și am învățat ceva esențial, ce cred că le lipsește multor membri de personal: ea vedea copilul, nu dizabilitatea.
La început, când puneam mâna pe ei, îmi era frică să nu îi frâng, erau atât de spastici, nu lucrai cu un copil, ci cu un ghem viu. Dar cu răbdare și cu empatie puteai să ajungi la rezultate, dar doar dacă poți să te conectezi cu copilul din spatele dizabilității.
Nu cred că poți ajunge la rezultate reale cu acești copii dacă nu le oferi în primul rând afecțiune, dincolo de nevoile fizice, ei după afecțiune tânjesc cel mai mult și această conexiune era cea care putea desface ghemul fizic despre care vă vorbeam.
Din păcate, mulți dintre acei copii erau tratați ca obiecte, nu ca ființe umane, iar acesta a fost una dintre luptele esențiale pe care le-am dus personal, alături de Fundația SERA. A fost teribil de greu să schimbăm mentalitatea oamenilor care se ocupau de îngrijirea lor. Dincolo de partea profesională, aici era cel mai mare decalaj între ceea ce găseam efectiv în centre față de filozofia Fundației SERA și a mea, personală.
Pe mine, întâlnirea cu profesioniștii de la SERA România m-a schimbat, nu doar ca terapeut, dar și ca om. Pur și simplu am învățat să privesc altfel oamenii din jur și viața. Și profesional să dau tot ce am mai bun. Au fost niște ani foarte grei cei de început, alergam toată ziua, petreceam cea mai mare a timpului meu cu acești copii, nu existau niciodată doar 8 ore de lucru, ci mereu mai mult. A fost greu, dar a contat foarte mult pentru mine, a fost un început foarte dificil de carieră, toate foile medicale ale copiilor aveau scris mare IRECUPERABIL și tu te întrebai atunci care este sensul muncii tale, când tu trebuia să fii omul care îi recupera. Aveai senzația că este un munte de netrecut. Apoi am învățat că nu trebuie să îl urc pe tot, urcam cât era posibil, cu unii copii am reușit mai mult, cu alții mai puțin, dar mereu am reușit ceva. Este mare lucru să îi vezi înflorind. Și nu te poți limita doar la munca de kinetoterapie, uneori, pentru a te conecta cu ei îi hrănești, te joci, îi ții în brațe, pentru că asta le trebuia cel mai mult.
Apoi noi mergeam în centrele acelea și pentru a le arăta membrilor de personal o altă manieră de a lucra cu copiii și exemplul personal funcționează mai bine decât orice instructaj. Uneori, în centrele în care ajungeam realizai imediat că acei copii erau abuzați și loviți. Când oamenii nu reacționau deloc la sugestiile tale, erai obligat să faci sesizări oficiale. Uneori erau acceptate mai facil, alteori am fost amenințată să am grijă când ies din centru că nu se știe dacă voi mai ajunge acasă. Ce vreau să spun este că acum 25 de ani lucrul a fost foarte greu, nu știu dacă oamenii realizează cât de multe s-au schimbat, cât de greu a fost, cât de multe trebuiau demolate și reconstruite, de la zero: maniere de lucru, atitudini, infrastructură, mentalități, oameni.
În ultimii 25 de ani probabil că prin mâinile mele au trecut mii de copii și nu regret nimic din alegerile mele profesionale. Am făcut multă navetă, am făcut multe ore suplimentare, am râs și am plâns deopotrivă. Mă întâlnesc uneori, la congrese, cu oameni de la Ploiești, Pitești, Călărași, Galați și prin multe locuri prin care am lucrat și ei își aduc aminte și îmi mulțumesc pentru lucrurile pe care le-au învățat de la mine. Greul nu era doar să îi înveți meserie, dar să îi faci să o iubească, să rămână în centru, pentru că mulți învățau și plecau în centre private, unde era mai ușor să lucrezi, unde nu erai expus la atâta durere și suferință, la condiții atât de grele de muncă.
Uneori nu poți lăsa într-un sertar profesionistul și să te iei doar pe tine seara, acasă. Îmi aduc aminte că într-un centru am găsit o fetiță care fusese adusă cu râie și păduchi, era atât de mică, atât de plăpândă, atât de greu de privit. Și m-am atașat foarte tare de ea, am recuperat-o și am botezat-o, încă păstrez imagini de la botez și din lucrul cu ea. Alteori am pierdut copii cu care am lucrat mult, dar care aveau afectări cerebrale grave, puteai să recuperezi fizic o parte, dar apoi organismul intra în colaps.
Apoi fiecare caz este diferit, uneori trebuie să afli mai multe despre copil pentru a putea lucra cu el: ce îi place, ce nu, unde sunt limitele lui fizice, psihice sau emoționale, trebuie să îl descoperi pentru a putea lucra cu el și acest proces de descoperire este cel care te reîncarcă, pe tine, ca terapeut. Un zâmbet pe care îl obții de la un copil care era atât de obișnuit cu bătaia încât nu puteai să îl atingi, când ai putut să stabilești cu el o relație de încredere, când el a lăsat ca mâinile tale să lucreze cu el și în final îți zâmbește…este ceva ce nu poți descrie în cuvinte.
Dar sunt și imagini de un întuneric absolut, care te paralizează sufletește. Știu că am fost într-o echipă de evaluare a centrelor pentru adulți cu dizabilități, alături de colegii de la SERA. Și am ajuns într-o instituție în care am fost primiți întâi de manager, care avea un birou elegant, ca un hotel de lux. Iar apoi am intrat în corpul de clădire unde trăiau adulții cu handicap, unde în loc de geamuri erau pături, într-un frig crunt, iar în mijlocul camerei era o gaură unde își făceau nevoile. Era foarte greu să cuprinzi cu mintea aceste imagini și să continui să lucrezi și să faci tot ce puteai mai bine în astfel de condiții.
Cu tot greul, eu nu am mai putut să plec din această meserie. Ce am primit înapoi a fost suficient încât să contrabalanseze toată durerea pe care am văzut-o. Pentru mine a fost suficient să știu că am adus un pic de mai bine în viața lor.
Pentru cei 30 de ani de existență ai Fundației SERA România le doresc să își continue drumul, să nu se oprească, mai avem multe de făcut. Dincolo de clădiri și amenajări, mai avem mult de lucrat la schimbarea de mentalități și ei pot face asta. Trăim încă în țara în care ne închinăm și scuipăm în sân când cineva face o criză de epilepsie lângă noi. Încă ne ferim copiii de copiii cu dizabilități. Mai avem multe de învățat, ca societate.
