„Aicea mă simțeam în rai”.

Lumina din întuneric

Maria Lucaci, angajată la Spălătoria casei de copii Zau de Câmpie între anii ’86- 2004: „Aicea mă simțeam în rai”.

 

mărturie culeasă de echipa MA în iulie 2023

 

Pentru doamna Maria, „raiul” era la Zau de Câmpie. „Era o frumusețe de nedescris”, ne-a spus, apoi ne-a descris fiecare colțișor al bătrânului castel – casă pentru sute de fete: „Aicea era o terasă foarte frumoasă și aicea era pliiin de trandafiri. Pe timpul ăsta, când lucram aici, era roșu! Un roșu aprins, foarte frumos. Aicea era hintă, aicea era masă de tenis. Aveam vaci, găini, curci, oi, cal, căruță

 

 „Și eu am vrut să-mi aduc fiica, înțelegeți?”, ne-a întrebat. Greu de înțeles, după ce am scormonit timp de doi ani prin istoriile tragice ale instituționalizării, că exista în România cel puțin un loc în care angajații și-ar fi adus și proprii copii, din dorința de a beneficia de educația și atmosfera „de la castel”.

 

Văduvă de 37 ani, Maria Lucaci a trecut prin trei conduceri diferite ale casei de copii. Cu siguranță nu-l va uita vreodată pe domnul Moldovan, primul director al instituției. „Când trecea domnu’ director peste tot, ușile de la dulapuri trebuia să fie deschise ca să vadă ordinea de jos până sus și hainele așezate pe cuier și tot. Dânsul era la… fix! Noi trebuia pe ora 7, la 8, la cât ne prezentăm să fie semnată condica și fiecare la locul lui de muncă. Noi porneam la servici, dar dânsul era în fața noastră, nu i-o tre’it mașină să-l aducă la servici. Deși, cu piciorul care-o fost rănit în război, șchiopăta. Și noi așa ne grăbeam ca să ajungem înaintea dânsului. Pe-aicea, la deal, de multe ori fugeam. Pe cuvântul meu! Poa’ să vă spună care-o mai rămas în viață, salariați.”

 

Amintirile ei sunt vii, atât când se gândește cum spăla de mână pentru 150 de copii, pentru că „lucrul bun” nu poți să-l bagi la mașină și să-l strici, cât și când rememorează taberele la mare. „Acolo am învățat eu să joc Lambada! No, dar eram de-o minte cu ele. Și unde eram cazate, eram acolo la Năvodari. Tătă seara: (n.n. îmi cereau): povestește-ne, spune-ne”. Își amintește și de uriașele salate boeuf sau de vinete pe care le orna cu migală de sărbători sau pentru musafiri, apoi directorul le plimba pe la fiecare, ca să învețe cum sunt decorate.

 

Doamna Lucaci primește anual vizite și telefoane din felurite colțuri ale lumii unde s-au stabilit fostele eleve. „Acuma am avut în ziua de Rusalii, am avut din America fete care m-o vizitat. Și m-o îmbrățișat – și tanti Maria, tot așa ești! Și cum să fiu tot așa, tu, copilă când o trecut atâția ani de zile, numa de 20 de ani aproape îs în pensie… Am servit cu brânzoi, le-am servit căpșuni, că erau atunci căpșunile și no. Tare fericite, tare mândre… Mă sună din Spania, mă mai sună din Germania, mă sună din tăte părțile.Cu mâna pe inimă vă spui: noi le luam așa, cum ar fi copiii noștri. Fiecare ș-o dat interesul, adică ca să nu jignească, să nu-l supere, să nu… no! Să fie alături de noi și noi de ei. Și la școală, în sat, iară.

 

Le observă cu mândrie pe fetele care s-au stabilit în Zau de Câmpie după absolvire și și-au format familii în care aplică regulile de organizare și amenajare ale gospodăriei pe care le-au deprins în perioada instituționalizării. „Să nu exagerez, da’ 15-20 de fete, care o rămas căsătorite în Zau de Câmpie, la noi… încă ele concurează care-i mai elegantă, care… vrea casă mai mobilată, mai aranjate, no. Și dacă nu era așa, nu era, nu se mai povestea!

 

Dacă… o fost profesoare de elită – așa o fost și fetele. O învățat, făceau lucru de mână. Ele era ajutor. Învățau lucru ca cum învățăm copiii noștri, fetele noastre.

Și fetele era pe mingea mea, și eu pe mingea lor. Și doamnele învățătoare erau de acord. Mă trimiteau cu ele că numa’ să mă uit așa roată, că știau că eu le urmăresc. 

Aveam grădină. Noi eram în grădină, la morcovi, la pătrunjel, la sapă… La orice o fost (n.n fetele) cu noi și s-o învățat. Dar când o fost de pauză, pauză – când o fost de lucru, o fost muncă. De la mic, la mare. N-o fost că – vai că aia nu, sau aia nu, sau că-i învățătoare. Doamna învățătoare sau profesoară, cum era, era alăturea cu fetele la câmp, în grădină, unde o fost nevoie. Totul era organizat, totul era… ca pe bandă! O fost o gospodărie cum ar fi la noi acasă, c-așa o fost…Cerneam nisip la găini, aduam ouăle. Totu’ o fost de… nescris! Acuma nu-mi vine să cred, dar asta-i.”