Alla Denisova-Put

01 mart. Alla Denisova-Put

„Obișnuiam să organizăm împreună cu prietenii o mulțime de petreceri. În februarie am avut o astfel de petrecere. Știam că războiul se poate întâmpla, dar nu am crezut că se va întâmpla cu adevărat.

Cu câteva zile înainte de război, prietena mea Alyona m-a sunat și mi-a spus că o să înceapă. I-am spus că nu e adevărat, așa ceva nu se poate. Lucrez într-o bancă, în departamentul de resurse umane. În ziua în care a început războiul, m-am trezit la 5 să plec la muncă. Și am primit un telefon de la nașul copiilor mei, care e conectat cu armata și care mi-a spus că războiul a început. Deja când am văzut că mă sună, mi-am dat seama că ceva rău se întâmplă. 

Am stat aproape toată ziua acasă, dar după ce au început să sune sirenele, ne-am dat seama că nu putem rămâne acolo, pentru că blocul nostru nu avea subsol. Așa că am decis să mergem la niște prieteni buni, care aveau un subsol cu lumină și tot ce trebuie. Ne-a luat cam o oră să ajungem acolo, iar drumul a fost îngrozitor. Copiii ne strângeau de mână de fiecare dată când sunau sirenele. 

Când am plecat de acasă, le-am spus ca fiecare să își ia doar o geantă sau un rucsac. Și ei m-au întrebat ce să ia. Nu știam ce să le spun, nu puteam să îmi adun gândurile. Soțul meu m-a luat în brațe și mi-a spus că e nevoie să mă adun și că e nevoie să luăm mâncare, apă și câteva lucruri. Am luat documentele mele și ale copiilor, laptopul, haine groase pentru copii. Ei și-au luat și câteva jucării. Fetița mea, Tanya, mi-a spus că nu poate lăsa o anumită jucărie acolo. Am încercat să îi spun că plușul era prea mare, însă mi-a spus că trebuie să o ia. Și au luat o jucărie și pentru mine, era ceva ce îmi dăruise soțul meu. Am luat încărcătoarele pentru telefoane și am plecat.

Am stat patru nopți la prietenii noștri în Kyiv, am dormit pe jos, pe saltele. La un moment dat pisica prietenilor noștri, care se plimba printre saltele, s-a lăsat la pământ și și-a dat urechile pe spate, dar noi nu auzeam nimic. În cinci secunde, clădirea în care eram s-a zguduit puternic. Mi-am văzut toată viața în acel moment și i-am spus soțului că trebuie să plecăm din Kyiv.

Am plecat către gară împreună cu prietenii noștri, care au și ei patru copii, să luăm trenul. Pe drum am văzut o mulțime de tancuri, de geamuri sparte, clădiri distruse. La gară nu puteam înțelege ce tren merge unde, pentru că nu era nici un orar. Știam că vrem să mergem spre vest. Ne-am urcat într-un tren, care era foarte aglomerat. Conductorul ne-a anunțat că vom călători fără lumini și că e nevoie să tragem storurile la geamuri. La un moment dat, am auzit ceva mare care venea către noi. A durat doar 2-3 secunde, dar acele secunde s-au simțit ca zece minute. Am înțeles că zboară spre noi, pentru că zgomotul era din ce în ce mai puternic. Nu pot să explic ce am simțit, nu știam dacă vom mai fi în viață sau nu. Racheta a zburat peste tren, m-am uitat pe fereastră și am văzut că a explodat la câteva sute de metri. În acele momente, nimeni nu mai respira. Nu pot să uit nici acum frica din privirile copiilor mei. În mod normal, călătoria cu trenul până la Lvov durează patru ore și jumătate, atunci a durat unsprezece ore și jumătate.

Am stat în Polonia cam două luni. Am reușit să o aduc și pe nașa fetiței mele, care locuia în Irpin. La un moment dat, am aflat că soțul meu va merge în Kharkiv să lupte și știam că nu are vestă antiglonț. Așa că am strâns bani și am cumpărat patru veste, pe care le-am trimis clandestin în Ucraina. Acum soțul meu, care e cel mai bun lunetist din batalionul lui se antrenează undeva în nordul Ucrainei. Stau în pădure, într-o tabără, și nu știu unde va fi trimis următoarea dată.

Când ne vom întoarce în Ucraina, vom fi alți oameni. Iar cu o parte din prietenii din Ucraina, va trebui să începem de la zero. Pentru că am încercat să vorbim cu ei, dar ei cred că suntem într-un fel de vacanță.”

Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile.

Poveste culeasă de Bogdan Dincă pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.