Am crescut lângă o casă de fete

de Ana Maria Ciobanu, cercetător Muzeul Abandonului 

În fiecare dimineață din clasele I-IV mergeam pe jos spre Școala Generală nr. 24 și mă întâlneam cu coloana de fete tunse scurt, îmbrăcate în uniforme albastre. Era mijlocul anilor 90, iar la noi la școală nu se mai purtau uniforme. Ale lor nu semănau nici cu cele cu șorțulet și pătrățele pe care le văzusem la copiii mai mari. Aveau și geci la fel și o vreme nu am înțeles de ce. Nu pricepeam nici de ce nu vin spre școala mea, nici de ce sunt toate fete.

Nu știam că, în acei ani ‘90, peste 100.000 de copii creșteau așa. Nu știam nici că pentru restul lumii imaginea țării noastre era strâns legată de tragedia copiilor abandonați, din cauza Decretului pronatalist din 1966. „Orfanii lui Ceaușescu” erau pe buzele Vestului, iar tiruri cu ajutoare și mii de de străini dornici să ajute – sau să adopte – ne treceau granițele. 

Acasă nu aveam televiziune prin cablu, așa că nu făceam vreo legătură între casa de copii din vecini și imaginea României la nivel internațional. Dar a fost un moment când m-am speriat că aș putea semăna cu fetele cu uniforme.

Într-o iarnă din clasele primare, m-au trimis ai mei la non-stop-ul care era chiar lângă casa de copii. Aveam o căciulă de lână albastră de la care mă mânca capul. Era aceeași nuanță de albastru ca uniformele fetelor. Când să plătesc cumpărăturile, vânzătoarea mi-a spus cu un ton scârbit să-i dau și „datoria”. I-am șoptit că nu știu despre ce vorbește. „Nu ești de la cămin de la Lizuci? Nu mă mai prosti! Așa faceți mereu!”, mi-a spus. 

Am început să plâng și am fugit acasă direct la oglindă. Semănam cu fetele cu uniformă albastră? Oare vânzătoarea știa cumva că și eu mă legănam înainte să adorm?! 

Pentru că eram vecine, în gimnaziu m-am apropiat de unele dintre fete. Mama le mai ajuta cu bani sau mâncare, iar fetele mă strigau uneori la poartă ca să-mi dăruiască din lucrurile primite de la „ajutoare”.

Îmi era rușine să le iau, mai ales când vedeam că aveau numele de familie trecut cu carioca, dar în același timp înțelesesem că le jignesc dacă refuz. Aveau nevoie să dăruiască. Așa că adunam într-un sertar de la birou gentuțe de fâș sau ursuleți de pluș pe care scria mare „Dincă” sau „Ionescu”. N-am știut niciodată dacă pe prietenele mele le chema așa, sau dacă le luaseră de la alte fetițe. Nu îndrăzneam să mă joc cu acele daruri. Aveau în ele ceva ascuns și înfricoșător. Veneau din casa cu sute de fete în care nu intrasem niciodată, dar despre care aflasem între timp povești cu bătăi și violuri. 

Vedeam de la an la an cum se transformau fetele pe care le întâlnisem dimineața în drum spre școală. La început își lăsau părul să crească și aveau lumini în ochi. Fugeau tot mai des de la cămin și se adunau la piața din apropiere, unde glumeau și râdeau. Mă strigau vesele să-mi dea un biscuite sau să mă întrebe ce mai fac. Săreau la bătaie când se lua cineva de mine și spuneau: „Tu de fata asta să nu te legi!”. Mă preveneau cu cine să nu vorbesc, că „duce fetele la produs”. În acel început de 2000, nu mă simțeam în siguranță niciodată când umblam singură pe stradă. La tot pasul auzeai remarci scârboase sau te trezeai pipăită, urmărită, înjurată. Când apăreau cele 4-5 fete de la Lizuca pe care le cunoșteam, știam că sunt în siguranță. De multe ori am stat cu ele la bordură până se îndepărtau oamenii de care mă temeam. De și mai multe ori m-au condus până acasă. 

Într-o astfel de zi am întrebat-o pe Georgiana de ce are brațele brăzdate. „Răzbunare”, mi-a răspuns. Când nu știa ce să mai facă cu toată durerea, se cresta cu lama de ras.

Mă întrebau uneori „De ce te uiți așa frumos la noi?” și nu înțelegeam la ce se referă. „Uită-te, tu, cum se uită pe noi! Drept în ochi și nu se ferește”, au spus într-o zi de vară când eram clasa a VIII-a. Înțeleg abia acum că erau alți copii de vârsta lor care-și fereau privirea sau care se uitau cu sila pe care o citisem și eu în privirea vânzătoarei de la non-stop. 

Când ne-am început adolescența, legănatul de la bordură a devenit tot mai intens, iar pungile cu aurolac – tot mai prezente. Apoi seringi. Apoi copii pe care îi creșteau câteva luni în stradă, maternitate urmată de un nou ciclu de abandon.

„L-a luat protecția”, îmi spuneau. „L-am dat la stat până trece frigul”. 

Tot în liceu, m-am împrietenit cu o gașcă de la o casă de copii pentru băieți din București. Am împărțit petreceri, discoteci și seri de vară la mare. Din nou, m-am simțit protejată și iubită așa cum nu mi se întâmpla în alte cercuri. Și am învățat, la o vârstă la care nu apucasem să dezvolt prejudecăți, să fiu firesc printre Oameni. Le datorez faptul că am îndrăznit, treptat, să dansez și să mă arăt, ba chiar și să primesc afecțiunea frățească de care aveam atât de mare nevoie pe atunci, pentru că m-au primit așa cum eram: timidă, semi-mută, dar „fată bună”.

Pentru că am copilărit lângă o casă de copii, pentru că am prieteni care au crescut într-un astfel de loc, în studenție am mers voluntar prin câteva centre de plasament îmbrăcată în spiriduș. Citeam povești și făceam animale din baloane. N-am să uit niciodată copiii care mă întrebau dacă sunt de la organizația X, care i-a dus la ZOO, dacă sunt doamna care a venit de Paște cu cadouri, sau doamna cu care au fost la film.

Apariții episodice care se topeau în amintiri plăcute, dar efemere. Nici eu nu eram constantă.

Centrul de plasament Lizuca s-a închis și s-a transformat în centru de îngrijire pentru adulți. Fetele cu care vorbeam au dispărut rând pe rând de la piața din vecinătate. Ani mai târziu, le-am reîntâlnit pe câteva în zona canalelor de la Gara de Nord. Am avut Conversația grea: 

„- Ce mai face X? 

 – A murit, nu știi?

– Dar Y?

– Venă

– Z?

– Nu mai știu nimic”.

„La cămin era o vorbă; mă duc unde-oi vedea cu ochii”, mi-a spus ani mai târziu o tânără care a crescut la Lizuca, pe care o intervievam despre o unitate de muncă protejată unde croia sacoșe de pânză. Și le amintea și ea pe fetele de la piață. Era una dintre cele care reușiseră să aibă o familie și un loc de muncă, în oceanul de coșmaruri din instituție.

Aș fi vrut să nu mă rușinez când vânzătoarea a crezut că sunt o Lizucă. Să nu fiu parte din imensul arhipelag al instituțiilor de „protecție” lângă care creșteam toți. Acum, când încerc să le reconstruiesc istoria pentru o Hartă a Abandonului, știu că astfel de instituții erau în fiecare oraș din țară. 

În România au fost peste 700 de instituții în care au trăit, estimăm noi, o jumătate de milion de copii în aproximativ 50 de ani. La 700 de adrese au trăit, au râs și au suferit sute de mii de copii.

De mai bine de un an, înot prin acest ocean și am mapat abia 150 de instituții. Sunt zile în care caut informații câte 8-10 ore, doar pentru un singur loc. Dacă aș renunța din cauza vidului de informații ar fi ca și cum le-aș nega existența și memoria celor care au trăit în acel spațiu. Mă gândesc mereu că în momentul în care apăs pe butonul de publicare al unei fișe, în special dacă am reușit să găsim și imagini de arhivă din acel loc, undeva acolo sunt supraviețuitori care caută informații despre locul în care au crescut. Îmi imaginez cum descoperă că există un muzeu digital despre copilăria și adolescența lor, că pot vedea cum arăta locul sau pot afla mai multe despre istoricul instituției înainte sau după ce i-au trecut pragul. Și fișez mai departe.