Maria Varda a lucrat ca asistentă medicală la Casa de Copii din Zau de Câmpie începând cu 1965, imediat după ce a terminat școala sanitară. „Când vine cineva la Zau și vrea să povestesc de Castel, toată lumea la mine vine”.
Ne-a povestit cât de frumos era pe vremuri, atunci când lucra la casa de copii, alături de sora ei, care a fost educatoare. „Am avut un director foarte bun, foarte bun organizator, când apărea la casa de copii, dimineața era un nuc, sub nuc era o bancă, își punea geanta pe bancă și prima data mergea la gospodăria anexă să vadă dacă peste tot e ordine. Copiii erau antrenați la animalele astea mici, erau iepuri, erau fel de fel, erau oi, erau miei și tare le plăcea și mergeau și se ocupau de animale copiii și personalul. Au fost niște oameni foarte conștiincioși și nu prea știau de frică, dar aveau oarecum respect față de director. No, o văzut un om cumsecade și un om care totul o vrut numa pentru copii, să nu le lipsească nimic, să fie ordine peste tot”.
Domnul Pamfil Moldovan, care a fost director al Casei de Copii de la fondarea ei în 1963, avea pretenția să fie dulapurile aranjate, hainele împăturite ca hârtiile, una peste alta, ca și caietele și cărțile. Pe lângă curățenie, fetele care locuiau la Casa de Copii făceau foarte multe activități artistice și sportive. Aveau terenuri speciale de sport, club de șah, rummy, no, aveau cor și lecții de mandolină, lucru manual, unde învățau să țese covoare și să brodeze.
„După ce s-o pensionat directorul tare am regretat, altfel era disciplina, așa se uita dimineața la copii „tu nu ai cordeluța, tu nu ți-ai pus cravata”, în vremurile cu uniforme, frumos îmbrăcate, „vezi că ți s-o dezlegat cordonul la șorțuleț”, tare simpatic o fost directorul. Și tare îi plăcea să le vadă aranjate pe fete, era mândru de ele. Și când era sfârșit de an școlar așa era de mândru când erau fetele de la castel premiate, trebuia să le facem coronițe pe cap și așa era de mândru de ele și așa bătea din palme când scotea copiii noștri și îi lăuda că erau buni la carte”.
Nu doar personalul trata foarte bine fetele, dar și oamenii din comunitate, că unii le luau în weekend acasă. „Într-un an de Paști am venit odată cu 20 de fete acasă, băiatul meu a pus o masă mare, pentru fiecare fetiță o pus o farfurioară cu dulciuri, o fost salată de fructe, ouă vopsite, toate bunătățile le-o făcut, băuturi răcoritoare, așa le plăcea să vină. Și mama mult o ținut la ele, la fete, împreună au pus masa cu mama că doar eu veneam cu fetele de la castel, castelanele, cum spuneau ele că ele sunt castelane, dar mi-o părut bine că am putut să ajut copilele”.
Doamna Maria mai ține și astăzi legătura cu fetele. Îi scriu din Italia, o vizitează cele din satele vecine sau din Târgu Mureș. Pentru fete care au crescut acolo, personalul era familia.
„La mine în cabinet curățau parchetul, lustruiau parchetul și-n infirmerie, numai ca să stea cu mine, să povestim, le plăcea să-mi povestească viața lor, la fiecare copilă le-am cunoscut viața familiară, de acasă, care cu ce probleme o fost, cum au ajuns la casa de copii, că n-au venit ele din plăcere, fiindcă așa erau din familii dezorganizate sau orfane de părinți și erau numai cu bunici”.
La mulți ani după ce s-a pensionat doamna Maria a fost să mai viziteze o dată castelul.
„Într-o zi era nepoțica mea din Budapesta și am mers împreună sus; și când am intrat, am vrut să intru în cabinetul meu unde lucram și m-a durut sufletul când am văzut ce era acolo”. Da, m-o dus sus că să văd și am rămas dezamăgită că acolo era dormitorul 78 unde dormeau cele mici și coridorul deja era rupt, nu puteai să treci. Nu mi-a plăcut cum arăta. Aveam sus, în turn, amenajată sală de expoziție, de aia eram mândră că eu cu doamna educatoare Cozma, noi răspundeam de acea sală. Colțul ăla unde am zis că era dulapul ăla triunghiular, acolo eu trebuia întotdeauna să pun lucruri noi, schimbam lucrurile; aveam păpuși îmbrăcate în costume naționale, aveam fel de fel de lucrușoare făcute de copii, era frumos.
Viața mea, anii mei cei mai frumoși acolo i-am petrecut și când văd din sat turnul castelului, parcă așa o plăcere simt, no, îmi plăcea mult”.
Mărturie culeasă de echipa Muzeului Abandonului în iulie 2023, în Zau de Câmpie, în cadrul campaniei Lumina din întuneric.
