17 aug. Bagajul Bunicii Ioana a rămas
Ce se întâmplă când linia frontului trece prin satul tău?
Aceasta e o poveste pe care bunica Ioana, născută în 1911 la Hângulești, le-o spunea des nepoților care-i umpleau curtea, aduși de cei opt copii pe care i-a avut.
Ioana avea cinci ani în 1916 când linia frontului din Primul Război Mondial a ajuns chiar la ea în sat, la hotarul dintre Muntenia și Moldova. Războiul îl răpise deja pe tatăl ei în bătălia de la Turtucaia.
Următoarea lovitură a fost ordinul de a-și părăsi gospodăria. Locuitorii din zonă erau strămutați spre Moldova neocupată, lăsând loc frontului. Așa că familia Ioanei, adică doi frați mai mari, o mătușă și mama Soltina, au împachetat ce au putut într-o căruță. Au pus la jug vacile și s-au îndreptat spre Sascut, lângă Bacău unde nu-i aștepta nimic. Mii de români au luat calea Moldovei în acea perioadă, fie cu care trase de boi, fie în vagoane supra-aglomerate și neîncălzite.
Sătenii refugiați au improvizat corturi și colibe, căci locuințele din zonă fuseseră deja ocupate de cei cu o stare financiară mai bună, care reușiseră să plece printre primii. S-au luptat cu foamea, cu frigul și cu condiții de igienă precare care au dus la epidemii. Amândoi frații Ioanei au pierit de tifos. Mai mult de un sfert din populația strămutată, nu a supraviețuit din cauza condițiilor grele de viață. Ioana le povestea nepoților că regina a ajutat de câteva ori cu alimente pentru refugiați, dar în rest trebuiau să se descurce singuri, fără medicamente sau medici.
În noiembrie 1918, Ioana s-a întors la Hângulești împreună cu mama ei, Soltina,
Silviu Făcăeru, învățător și apicultor, a fost unul dintre cei mai curioși și atenți nepoți la poveștile bunicii Ioana. Astăzi le spune și el mai departe copiilor din sat. „Bunica Ioana era hard-disk-ul comunității”, își amintește Silviu. „Avea toate informațiile. Ne strângea pe toți nepoții și ne povestea. Eu mai mult cu ea dormeam.”
Rămasă văduvă de război, mama Ioanei a primit pământ, așa că fiica ei era, cum spune nepotul, „o partidă foarte căutată în sat”. „Ea l-a ales de soț pe cel mai sărac și frumos, dar și cel mai harnic”, râde Silviu.
Cu cel mai chipeș din sat a ridicat Ioana casa și acolo și-au crescut cei opt copii.
Acolo locuiește astăzi și nepotul favorit, iar casa părintească, construită pe furci, cum se făcea pe atunci, e încă în picioare. Când Silviu s-a apucat de construit casa nouă, a găsit tot felul de artefacte din al doilea război mondial – cartușe, bucăți de harnașament – rămase de la nemții veniți acolo în al doilea război mondial.
Ioana și copiii stăteau într-o cămăruță mică, în timp ce bunicul lupta în al doilea război mondial, iar în camerele bune stăteau ofițerii germani.
În 1943, sătenii din Hângulești, inclusiv Ioana, au fost mobilizați să încarce muniție și să o ducă cu căruțele la Buzău.
Soțul Ioanei s-a întors rănit de la Odesa și a trebuit să se descurce să-și treacă familia prin foametea din 1947. Pentru că nu se găseau cereale, oamenii căutau să facă troc cu orice. Salvarea pentru bunicii lui Silviu au fost câteva obiecte lăsate de nemți în casa lor: cizme, mantale și un patefon. Bunicul le-a pus în căruță și s-a dus din Hângulești tocmai în Oltenia, unde auzise că ar mai fi cereale. S-a oprit în mijlocul unui sat și a pus patefonul să cânte până s-a făcut roată în jurul lui și a schimbat cele câteva obiecte pe grâu și porumb.
Silviu Făcăeru avea doi ani când bunicul s-a stins bolnav de plămâni. Își amintește doar câteva imagini, dar are fotografia bunicilor tineri și duce cu el toate poveștile pe care i le-a spus Ioana. Trăiește înconjurat de istoria lor în curtea de la Hângulești. Bunica nu se ferea să vorbească despre război sau despre durerea de a-și pierde frații când s-au refugiat din calea luptelor. Povestea ca amintirea acestor greutăți să nu se piardă, așa cum și Silviu are grijă să le dea mai departe.
Mărturie donată de Silviu Făcăeru Muzeului Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.
No Comments