Loader

Bagajul limbii ruse

Bagajele abandonului

Taisia nu a crezut niciodată că va veni o zi în care va avea atât de mare nevoie de limba rusă. Era o limbă intimă pe care o vorbea doar acasă.

S-a născut în București, dar părinții veniți din Republica Moldova au crescut-o bilingv: cu mama vorbea în română, iar cu tata în rusă. „Alternam fără nicio treabă, nici nu-mi dădeam seama”, spune adolescenta de 15 ani.

Când trupele rusești au ajuns la granița cu Ucraina, nici Taisia și nici părinții ei nu credeau că un război va fi posibil.

„Era un gând prea extrem. Nu poți să concepi că s-ar putea întâmpla așa ceva”, mi-a spus. Însă, după dimineața invaziei, adolescenta a început să se teamă.

„Mi-a fost frică pentru țara mea și pentru ai mei”, mi-a explicat Taisia.

„Moldova e mai tânără decât proprii mei părinți și vreau să-și păstreze independența. Când am auzit ce se întâmplă, m-am temut că urmăm. Suntem atât de mici…” 

Pe 3 martie, Taisia s-a dus în Gara de Nord cu revista liceului ei, ca să ajute reporterii adolescenți cu traduceri. Când a văzut cât de puțini vorbitori de rusă erau acolo și cât de pline erau trenurile cu refugiați, s-a hotărât să se întoarcă în weekend și să poarte vesta portocalie de traducătoare voluntară.

Nu știe cum treceau cele zece ore pe care le petrecea într-o alergătură continuă, din vagon în vagon și de pe un peron pe altul, întrebând la tot pasul: „Ucraina?”. „Eram pe pilot automat, căutând soluții. Nu stăteam să mă gândesc la ce simt, nu făceam fotografii.”

Își amintește că în primele zile veneau trenuri neîncăpătoare, cu câte 400 de refugiați, mulți călătorind în picioare. Încercau să-i sorteze cu ajutorul unor cartonașe colorate: mov- bărbat singur, roșu- mame cu copii, galben- singuri și fără nevoie de ajutor.

„Dar nu era așa de ușor. S-a renunțat repede la sistemul acesta. Erau bărbați cu copii sau alte rude, fără mamă. Unde să-i încadrezi? Alții pur și simplu nu știau nimic. Nu puteau să răspundă, din cauza șocului. Alții în graba refugierii nu-și luaseră documentele ucrainene, aveau pașapoarte de Uzbkeistan, Azerbaijan…Iar pentru gratuități trebuia să dovedești că ești din Ucraina. Nu se gândiseră în graba aceea să își ia și actele de Ucraina. Mulți ne întrebau doar când pot să coboare din tren. Le era sete, le era cald. Noi traducătorii nu puteam decide nimic. Știam și noi la fel de multe precum cei care fugeau de război”.

 Când se gândește la bagajele războiului, prima imagine care-i vine în gând este cea a sacoșelor de rafie, „pline de dădeau pe dinafară și stăteau să pleznească la tot pasul”. Celălalt gând este la oamenii pe care i-a văzut purtând straturi de haine—pulovere, trei geci, paltoane. „Aveau pe ei tot ce nu încăpuse în bagaje”, spune Taisia. „Majoritatea nu aveau geamantane. Luaseră cât de multe putuseră, mai ales pături—pentru că fusese foarte frig pe drumul spre graniță. Dacă nu rămâneau în România, mai luau produse pentru copii, să aibă pe drumul cât mai departe de război.”

Taisia a mers cam patru weekenduri în Gara de Nord. Când se întorcea acasă, după 10-12 ore de alergătură, i se părea că nu a făcut nimic. „Era un burnout emoțional. Erau voluntari care străteau 24 de ore, nu dormeau. Și eu m-aș fi pierdut dacă nu erau părinții să mă ia acasă și să se opună când am vrut să mă învoiesc de la școală. Cât eram la gară, nu mă mai gândeam la mine. Mergeam pe logică. Cum pot să ajut acești oameni?”

Deși rolul ei era doar de traducător, Taisia a fost în multe situații în care s-a luptat pentru un loc gratuit în transporturile către vest. „La început majoritatea voiau să plece din România, să fie cât mai departe. Autocarele erau aglomerate, iar unii aveau legături cu bilete de avion deja cumpărate pentru Viena, de exemplu. Cheltuiseră mii de euro și erau îngroziți că vor pierde transportul”. De disperare, au fost oameni care au vrut să-i ofere bani pentru un loc gratuit. A fost nevoie de mult dialog și chiar de schimburi de locuri cu cei care nu aveau urgențe, ca să descurce problemele. Mulți refugiați erau disperați că nu aveau unde să-și schimbe banii. A stat cu fiecare până a găsit soluții.

După aproape o lună de voluntariat, fluxul de refugiați s-a redus iar situația era mult mai organizată. Taisia a răspuns apelului unui profesor de la liceu și din primăvară lucrează la un centru educațional pentru refugiați cu vârste între 1 și 16 ani. Merge după orele de la liceu, de la 17 la 20:00 și abia apoi își face temele. „Sunt singura elevă de acolo care nu e refugiată și care vorbește și română. Adolescenții sunt foarte rezilienți. Mai vorbim uneori despre război, dar sunt mai mereu zâmbitori. Încearcă să râdă și să-și trăiască viața cât de normal posibil.”

„Cu toată invazia asta am avut propriile concluzii” spune Taisia. „Am avut multe realizări despre propria mea cultură. De exemplu, că știm limba rusă pentru că am fost forțați să o vorbim. Ne unește cu multe popoare, prin opresiune. Mă bucur că pot să o folosesc ca să ajut.”

 Mărturie culeasă de Ana-Maria Ciobanu pentru Muzeul Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.