Povestea doamnei Lucreția începe când Castelul Ugron adăpostea o școală agricolă pentru copii care învățau în regim de internat și se întorceau în vacanțe la familiile lor. Avea 19 ani, iar castelul unde se angajase la bucătărie nu avea încă canalizare. Aduceau apa cu căruțele de la o fântână despre care se spunea că are cea mai bună apă din zonă.
Era o copilă care crescuse fără tată și a văzut în directorul Moldovan un om organizat, sever, dar bun cu copiii. „Pentru mine a fost ca un tată. Eu am crescut acolo în anul ăla cât am lucrat…”, crede doamna Lucreția.
Pe măsură ce școala agricolă s-a transformat în casă de copii, doamna Lucreția s-a măritat și i s-a născut o fetiță. Când a revenit la muncă, în 1965, a găsit peste 200 de fete pe care trebuia să le hrănească și o gospodărie uriașă cu animale și păsări, fân de cosit și pământ de lucrat.
Erau două femei în bucătărie și uneori mai primeau ajutor și de la departamentele de curățenie sau spălătorie. „Nu răzbeam să tăiem găini…”, își amintește.
„Îi băgam pe rând la masă că nu încăpeau în sala de mese… Dimineața se da unt, gem, pâine, la ora 10 niște biscuiți sau… un măr sau o pară. La 12 mereau copiii la școală, trebuie să gate mâncarea: o ciorbă de fasole, o tocăniță de pui cu pireu de cartofi sau cu orez sau cu macaroane. La 5 altă gustare. Făceam și clătite că le plăcea la fete. Seara era o tocăniță de cartofi cu un pic de salam, gris cu lapte cu un ou fiert, mămăligă cu lapte și păpăraie. Murături puneam numai în borcane de 10 kg, bulion făceam. O fost mult de lucru. Fiecare avea treaba lui de făcut și fiecare știa și făcea.”
Programul doamnei Lucreția începea la 6:00 și se termina când ultimele vase erau spălate și puse la loc, uneori chiar la 9-10 seara. „Când mergeam dimineața, oamenii toți dormeau și când ne întorceam, toate luminile erau stinse și noi pe drum.”
Când plecau fetele la oraș să-și continue studiile la liceu, bucătăreasa avea grijă să le facă pachete cu mâncare pentru drum. De Crăciun rula câte 6-700 de sarmale și pregătea și tobă, cârnați, caltaboș și mai multe feluri de prăjituri. Zilele de naștere ale elevelor erau serbate cu torturi special pregătite, în timpul unor ani în care mulți dintre copiii instituționalizați ai României nu știau că au o zi de naștere.
Astăzi doamna Lucreția nu mai îndrăznește să urce spre Castelul care a rămas în amintirea ei cu o grădină uriașă de trandafiri și cu toate rânduite la locurile lor. Se teme să revadă locul în care a crescut la rândul ei când abia ce-și termina adolescența și casa în care timp de 36 ani crede că a hrănit peste 1000 de fete.
Dacă directorul casei de copii i-a fost, într-un fel, tatăl pe care nu-l avusese, iar Castelul i-a devenit a doua casă, doamnei Lucreția îi este teamă să se confrunte cu degradarea locurilor la care a ținut și pe care le-a îngrijit ca ale ei.
Cu vreo cinci ani în urmă, bucătăreasa a urcat la castel și a văzut că nu mai erau brazii din față: „Mi s-o rupt sufletul când m-am dus. Brazii ăia noi i-am pus, noi i-am crescut, noi i-am udat. I-am adus de la Lăpușna (n.n. unde mergeau în tabără). Zici că mi s-o tăiat ceva din suflet. De ce o trebuit să taie brăduții ăia?”
Mărturie culeasă de echipa MA în iulie 2023 din Zau de Câmpie în cadrul campaniei Lumina din întuneric, un proiect finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național.
