Calvarul neamului meu basarabean: Când străbunii vorbesc…(I)

25 nov. Calvarul neamului meu basarabean: Când străbunii vorbesc…(I)

„Ieri, într-un an în care lipsește ziua de 29 februarie, mama mea și-ar fi aniversat nouăzeci de ani. A plecat însă mai devreme, acum aproape șapte ani. Și nu pot decât să mă bucur, oricât de urât îți va suna asta poate, că s-a dus înainte de a fi martora acestui război inept, odios de nedrept (ca toate războaiele), cumplit de dureros. I-ar fi răscolit durerile adânc îngropate care i-au marcat întreagă viață. Și viața mea.

După mai bine de zece ani de lucru intens cu trăirile traumatice proprii, acum pot să mă uit mai conștient și mai atotcuprinzător la întreaga mea viață, pot cuprinde mai bine the big picture și pot vedea lumea dintr-un loc mai echilibrat. Când am văzut femeile, copiii, bătrânii, cu sacoșe, pe jos, înfrigurați, speriați, șocați, la punctele de frontieră am simțit instant cum se trezesc strigoii durerilor neamului meu din străfundul cunoașterii depozitate în propriul ADN. Mai întâi de orice altă emoție, a fost Durerea. Sfâșietoare și grea, ca un deja vu pe care nu l-am trăit, l-au trăit în schimb generații de strămoși de-ai mei. Din fericire pentru mine, acum reușesc să delimitez durerea mea de durerea ce vine din trecut și durerea ce vine dinspre alții. Ca să o pot gestiona fără să îmi pierd mințile. Fără să mă trântească la pământ. Fără să intru în disperare…

Acum șaptezeci și opt de ani, bunica mea, o femeie de treizecișișase de ani, își lua copila de doisprezece ani, mașina de cusut, două icoane, câteva bagaje și o damigeană cu ulei și fugea în România, din Vorniceni, o comună (astăzi e sat) aproape de Chișinău. Nu știa nimic despre bărbatul ei, care era, ce-i drept, mai în spatele frontului, ca mecanic. Nu știa nimic despre feciorul ei, un puștan de paisprezece ani ce plecase la bunicul său lângă Bălți. Și-a îngropat actele în pământ, la un colț al casei, a încuiat-o și a plecat. Nici nu vreau să mă gândesc ce era în inima ei. Însă știu că prin acest gest de sacrificiu ea mi-a dăruit și mie viața.

În ultimii ani de viață ai mamei mele, am rugat-o să scrie ce își amintește. A pornit în acest demers și a scris, însă ajungând la anul 1946, mi-a spus că nu mai poate scrie, că o răscolește extrem de mult. După ce a murit, caietul l-am pus bine, într-o cutie cu acte și poze, și nu m-am putut atinge de el până ieri. După aproape șapte ani, l-am deschis. Acum pot citi fără să mă rup în bucăți. Acum pot citi și pot onora femeile din linia mea maternă prin a le aduce la lumină poveștile inimilor lor sfâșiate, povești adânc ascunse din cauza terorii și fricii de moarte. Povestea lor este adevărată și este a lor. Nu caut validări sau recunoaștere de la nimeni.

În urma pactului Ribbentrop – Molotov, în 28 iunie 1940, trupele sovietice ale lui Stalin au ocupat Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herta, fără a se trage nici un glonț, Bunicii mei aveau o casă la Vorniceni, însă locuiau în acele momente cu părințîi bunicii, pe malul Prutului, în satul Măcărești, trăindu-și viața ca niște oameni obișnuiți din acele vremuri. Bunica mea, Alexandrina Petrov (Sașa) era rusoaică, dintr-o familie de oameni gospodari, cu livezi de nuci și prăvălie. Cea mai mică dintre surorile și fratele ei, a făcut școala de croitorie patru ani. A rămas văduvă la 21 de ani, cu un băiețel, în urma sinuciderii primului soț. L-a cunoscut pe bunicul meu, Mihail Luchian, fiu de țărani moldoveni muncitori, un bărbat care a fost atras de frumusețea fină a tinerei blonde, cu ochii de albastru-gri, ca de metal viu. S-au căsătorit și a apărut și mama mea, moștenind ochii căprui și pielea smeadă a bunicului. Lui îi plăcea să discute politică, istorie, îi plăcea să fie la curent cu toate ce se întâmplau în lume, atât cât se putea la acea vreme. Știa oarecum ce înseamnă sovieticii, cum de altfel și bunica mea știa câte ceva, ambii știau și limba română și limba rusă. Și acum îi dau cuvântul mamei mele, Galina, care în 1940 avea doar opt ani.

“Venirea sovieticilor în vara lui 1940 a fost un trăsnet! Sosirea lor era prevăzută de unii. Nemții deja ocupaseră Polonia. Polonezii fugeau, veneau pe Prut cu bărcile, cu plutele, doar cu hainele de pe ei! Nu știau mulți ce va fi. Dar învățătoarea, doamna Niță, era rusoaică fugită din Rusia înot, trecând Nistrul. Era căsătorită cu un român din Argeș, ceea ce le-a permis să plece urgent. Ea știa ce vor face sovieticii!! Noi nu am putut să plecăm – nu puteau lăsa pe cei bătrâni sau poate nu gândeau la asprimea și mișelia rușilor sau mai repede nu știau decât foarte puțin din politica lor. Tata (Mihail), mai știa câte ceva de la prietenii lui din Chișinău – rusnaci fugiți în timpul revoluției – băieți din familii bogate și chiar cu titluri nobiliare – care mai făceau contrabandă cu vite sau cu altceva. Ei erau mai informați.

Într-un moment era un vid de putere, românii plecaseră iar rușii nu veniseră. Umblau cete de hoțomani care încercau să jefuiască. N-a durat mult. Au sosit militarii. Cu niște mutre asiatice, erau urâți, murdari sau tăvăliți. Au intrat în prăvălii, cumpărau cele mai stupide obiecte, cuțitașe mici în formă de peștișor, pe care le luau copiii. Cumpărau moltonul cel mai urât, dovedeau că nu au mai văzut așa ceva! După acestea, au venit grănicerii mai breji. Mama i-a dus lui Dedușka (n.e. bunicul, tatăl mamei, Poliect Petrov) banii care-i luase pe mărfuri. Dedușka i-a rupt și și a început să plângă “Aceștia au omorât-o pe mămica mea!”…”

Intervin un pic aici, pentru a aduce claritate – mama tatălui bunicii mele, Evdochia Maximovna, rămăsese în URSS când Basarabia s-a unit cu România și murise de foame în 1933, în teribila foamete din acei ani. Fiul ei i-a tot trimis pachete peste graniță până a primit o scrisoare de la ea “Te rog mult nu îmi mai trimite mâncare. Eu am de toate aici.” A aflat apoi, nici nu îmi pot imagina cum, în condițiile grele în care circulau informațiile pe vremurile acelea, că pachetele cu mâncare trimise erau confiscate de autorități și mai mult, persoanele destinatare suportau persecuții din acest simplu motiv. Că Evdochia, femeie în vârstă, a fost trimisă la scos turbă ca pedeapsă, în condiții inimaginabile și fără mâncare, unde s-a și prăpădit.

“… Dar abia începea calvarul. După o zi sau două au ordonat evacuarea (n.e. din casa străbunicilor) – rapid! Acest ordin a fost dat la încă doi gospodari motivând că aici vor face comenduirea grănicerilor. Li s-a oferit o casă veche, aproape de a se risipi, de unde plecase un preot peste Prut. Momentan, cei bătrâni nu pricepeau despre ce este vorba. Trebuia să mute ce-i în casă – dormitoare, bucătării, prăvălia, magazii, animale, păsări, 35 de stupi (pe care bunicul i-a ucis). Era o jale cu dinții încleștați! Cui să te plângi? Se întrebau dacă e drept sau nu! Bunicul Poliect se ramolește instantaneu. Bunica Xenia era mai tare și-l susținea. Ne mutăm toți într-o curte părăsită. Mama, Alexandrina, se străduiește să facă un cât de cât confort pentru Dedușka și Babușka. Dacă începea ploaia, curgea prin tavan, dacă vor baie, nu se poate… e greu de redat un asemenea spectacol.”

În continuare fac o sinteză, pentru cursivitate. Grănicerii erau “călare” pe oameni, le suflau în ceafă, dacă îi vedeau privind peste Prut, spre malul românesc, îi bruscau “ce te uiți? vrei să pleci? faci semne?”. Le supravegheau discuțiile, oamenilor le era frică să vorbească. “Grănicerii mișunau, te trezeai în curte, la geam sau chiar în casă cu ei, să te întrebe ceva sau pur și simplu fără explicații”. Într-o zi, bunicul meu, Mihail a venit înnegurat acasă însă nu a putut deschide gura de frică. De-abia noaptea, în șoaptă înăbușită, i-a spus bunicii mele că sovieticii vor să-l trimită în România ca spion sau informator și l-au somat să nu vorbească cu nimeni, nici măcar cu soția și dacă ea îl întreabă unde pleacă, să spună că e trimis la o școală. Bunicul nu suporta sovieticii și era îngrozit de spectrul trădării României, așa că bunica a pus la cale un plan. La următoarea întâlnire cu ei, să apară și ea. Când a apărut, a făcut pe proasta și a început să facă scandal, că unde să îi trimită bărbatul la școală, că el are școală, are o meserie (deși nu era întrutotul adevărat). Ei au întrebat ce meserie are și ea a spus că e mecanic. Sigur că nu a fost destul, i-au studiat mâinile, să vadă dacă sunt bătătorite, muncite și l-au testat, trimițându-l la Vorniceni, la gospodăria de stat unde erau tractoare și alte unelte, să repare un tractor. Din fericire, bunicul se pricepea binișor iar unde a avut nevoie de ajutor, l-au sprijinit consătenii lui de-acolo. Poate părea o poveste ireală, stupidă, însă ideologia sovietică cuprindea cultul muncitorimii, proletariatului și lupta împotriva “chiaburilor” și “bogătanilor”. Și este absolut autentică, am auzit-o și eu de la bunica mea de câteva ori.

Așadar bunicul meu Mihail rămâne în Vorniceni iar bunica mea, Alexandrina, cu părinții alungați din casa lor și cu copiii, rămăsese în Măcărești.

“Mama – la Măcărești, pregătește de plecare pe Babușka, Dedușka, pe noi copiii și pe Lulka (cățelușa mamei) și un sumar de bagaje și astfel ne pornim spre Vorniceni. Drumul fiind pe graniță, suntem opriți, controlați și ne spun grănicerii că nu avem voie cu un câine. Reușim să ne îndepărtăm de graniță că trebuia să urcăm dealul de la Vărzărești, apoi să ne coborâm spre Lozova și să mergem spre Chișinău, înainte de care ajungeam la Vorniceni. Tata Mihail stătea la babușka Maria (n.e. mama lui) iar noi am oprit la casa noastră. Noaptea ei au îngropat în grădină ceea ce aveau mai de preț și marfă. Noaptea hălăduiau NKVD-iștii sau poliția lor, veneau în curți, în casă, se culcau în casa ta, mâncau de la tine, luau o haină de care aveau nevoie sau un obiect care li se părea mai deosebit sau o pernă sau o cană etc….

Viața se răsucește la 180 de grade. Casă mamei era modestă, eram șase persoane din care doi bătrâni bolnavi cu o mare supărare (dar încă nu era totul), mama se lupta, noi cu școala (ne-au dat cu un an înapoi ca să facem școală în limba rusă), tata c-un servici istovitor, fiind suspect că făcuse armata la aviație, în capul lor însemna că avea rude bogate. Viața era grea, se vindea făină cu câte 1/2 kg de persoană – era la Chișinău – într-o zi de stat la cozi lungi reușeau să ia 1 kg sau maxim 2 kg de făină.

Tata Mihail venea acasă cu unii din șefii lui – tata știa că mita e atrăgătoare – unul a primit două perne pentru ca să-i spună că nu-i “încă” pe lista celor care vor fi deportați, un șef NKVD a venit și i-a luat pur și simplu paltonul. Veniseră o mulțime de ruși cu familiile, având fel de fel de posturi sau pur și simplu. Stăteau la “chiaburi” adică la cei care aveau case mai bune, acolo luau din bucatele lor, luau din vin (zona era viticolă, așa că aveau de unde), rupeau gardul ca să facă focul și așa mai departe.

Când au venit, la început, au chemat “poporul” la “o discuție” în fața Prefecturii. Printre altele le-au spus “Cine vrea să plece în România are voie să facă o cerere care se va analiza etc.” Mai târziu ne-am dat seama cu ce scop au făcut acel demers. Cine a făcut cerere? Cei care aveau copii acolo, cei născuți în România, unii care știau cum e în URSS. Ei bine, aceștia au fost deportați mai târziu. Pe fruntașii satului care fuseseră primari la liberali, la țărăniști, la cuziști, pe cei care erau învățători, preoți, perceptori (n.e. lucrători la fisc), îi chemau, pe rând, la “seli sovet” (primăria noastră), îi țineau cu fața la perete și le spuneau să se simtă ca la biserică. Au numit primar un țigan care fusese cizmar și de la care au aflat tot ce îi interesa din comună.

Pe unchiul Drobot, rus și el, soțul sorei mamei, Irina, care fusese ofițer în Armata Albă, îl pedepseau fără motiv. Un șef NKVD a vrut să între în curtea lor într-o zi și s-a speriat de câinele care s-a repezit la el lătrând. Intrigat, Drobot i-a spus: “Ce fel de militar ești dacă te sperii de un câine?” Fără să stea pe gânduri, NKVD-istul a scos pistolul, a împușcat câinele și i-a răspuns: “Așa te voi termina și pe tine, dar nu o să stric vreun glonț”. Probabil de-aici a primit amendă de 10 ruble (o rublă avea 100 de copeici), amenda trebuind să o plătească câte o copeică pe zi, la Strășeni, o localitate între Vorniceni și Chișinău, la câțiva kilometri. Nu existau mijloace de locomoție, deci zilnic el pleca pe jos să-și plătească copeica.

Duminică, la biserică, când preotul Gavrilița ridică crucea în ușa altarului și ajungea la “Sus să avem inimile!”, toată biserica hohotea de plâns.

Vremea se scurgea… unii fuseseră ridicați din primele zile. Covalenco perceptorul, un învățător venit din Finlanda cu mulți ani în urmă, care făcea un cor cu băieți mai mari din școală, în multe seri răsuna de cântece tot satul!

Dar momentul cel mai tragic, mai dureros, mai tiranic, făcut cu ură, cu dispreț, neuman, nu găsesc cuvinte, a fost cu zece zile înainte de a începe războiul (n.e. 18 iunie, pe 28 iunie au intrat trupele germane și române în Basarabia).

În dimineață acelei zile, Maricica, fata lui Drobot, care era fina mamei, a venit la noi să ia din pâinea pe care tata o primea pe cartelă (Drobot nu avea dreptul la cartelă, fiind fost ofițer alb). I-a spus mamei: “Criosninka (n.e. nășică), ce va fi oare? Am visat că cruciulița mea era toată neagră?!” Nu știu ce i-a răspuns mama dar nu bănuia nimic din dezastrul ce urma să vină peste doar câteva ore. La un moment dat a început să se audă un vaiet îngrozitor – tot satul era o jale de nu știam ce se întâmplă. Cineva a venit la noi și i-a spus mamei “Vezi că pe sora ta o ridică!” Mama a fugit spre sora ei, Babușka a înțeles despre ce este vorba și a devenit foarte neliniștită. Vaietele continuau și ea, care se mișca destul de greu, m-a rugat să merg cu ea până la tiotea Arișa (n.e. mătușa Irina, Arișa fiind diminutiv). Drumul nu era lung dar trebuia să trecem peste un podeț peste gârlă. Am ajuns acolo, pe lângă garduri era lumea adunată, pe ea au primit-o în curte, apoi în casă. Eu am rămas la gard într-un loc în care vedeam ușa de intrare în curte.

Au fost chemați de la țarină, unde era deadea Mitea (n.e. unchiul Drobot Dumitru) cu fiul lui, Dima, care avea 14-15 ani și prășeau porumbul. Am văzut cum și-au spălat picioarele de noroi cu apă de ploaie din butoiul de sub streașină. Cine a fost în casă a zis că Dima voia să se înece în butoi însă nu l-au lăsat. Țin minte că tiotea Arișa a scos icoanele de pe pereți și le-a împărțit celor care erau la gard. Au trimis și după fiica lor cea mare, Iulia – ea venise în vacanța de vară, terminase primul an de studenție la filosofie, la București. Atunci o puseseră să muncească la făcut șoseaua. Au adus-o. Eu nu am văzut-o!

Povestește mama ce-a fost în casă. Cei doi NKVD-iști au cerut Arișei să pună pe masă toți banii și bijuteriile, apoi au făcut o percheziție. Au scos din lăzi hainele militare ale lui Drobot, sabia, galoanele. Au scos cărțile și caietele copiilor – Iulia, Victor, Mura, Dima și Sandic, care erau într-un geamlâc în lungul casei și se deschidea într-o grădiniță plină de flori, pe care le-au împrăștiat pe jos. Li s-a spus că pot lua numai ce pot duce în mână. Să se îmbrace cu câte haine pot duce pe ei. S-au mobilizat cam greu, că erau mulți (după 35 de ani am aflat că Arișa a avut curajul nebun să ascundă niște bijuterii legate cu o basma pe talie). Eu am fost împinsă de gloată spre drumul spre care vor fi duși. De fapt, bagajele lor erau într-o căruță pe lângă care am văzut-o pe tiotea Arișa îmbrăcată în negru, cu multe haine pe ea. Era desfigurată – spre mine a zis “Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!” Nu știu dacă mi s-a adresat numai mie sau la toți care erau în dreptul ei. Pe ei, și desigur pe mulți alții, îi duceau la Fabrica de Spirt, unde era o curte mare. Era păzită de militari. Iulia când a venit acasă și a văzut lumea toată pe drum, ar fi zis “Nu-i nimic, apa trece dar pietrele rămân”. Azi nu mai știu care erau pietrele și care apa. După ce i-au adunat pe toți, afară de Drobot era Vasile Luță, unchiul lui tata, fratele Mariei, Ion Costin, soțul Catincăi, sora Mariei și alții pe care nu-i mai știu. Era un bocet general. Și au plecat. Întâi îi băgau în camioane. Înainte de a urca, femeile s-au trântit la pământ – soldații au crezut că vor să fugă și le-au somat – dar ele au luat câte un pumn de țărână cu gândul că aceasta le va aduce înapoi! Au mers până la Strășeni unde i-a îmbarcat în bou-vagoane. Atât am știut de ei atunci.”

Închei aici acest prim episod de început de calvar al neamului mamei mele. Nu pot sa nu observ cum i s-a deformat scrisul mamei mele când scria despre episodul deportării familiei mătușei ei. Nu pot sa nu observ ca uneori folosește timpul prezent cand scrie. Si știu că acolo, undeva, într-o șuviță a sufletului, mama mea a rămas în acele momente traumatizante, la cei 8 ani, pentru toată viața ei. Din păcate, politica de stat a Rusiei s-a păstrat aidoma în fibra ei de-atunci. Din păcate, din cauza acestor traume, mulți au preferat să le închidă și să le nege. Prea mulți români nu știu ce grozăvii s-au petrecut în istorie și poate de aceea nu le vine să creadă ce se întâmplă acum în Ucraina. Poate de aceea preferă să aduleze agresorul. Am adus și voi continua să aduc povestea adevărată a unor oameni care nu mai sunt astăzi în viață pentru a privi cu onestitate și responsabilitate ce s-a întâmplat în mod real. Nu pentru retraumatizare, ci pentru a privi adevărul și a curăța mecanismele de supraviețuire care ne fac să pactizăm sau să găsim justificări agresorului, din orice parte ar fi.

Să ne luăm puterea și responsabilitatea propriei vieți în mâinile noastre.”

Mărturie donată de Ana-Maria Ionescu în cadrul  campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA România, Care Franța și FONPC.