Calvarul neamului meu basarabean: Dezrădăcinarea (III)

27 nov. Calvarul neamului meu basarabean: Dezrădăcinarea (III)

1943-1944 – mama începe liceul la “Regina Maria” din Chișinău, în urma unui examen de admitere (pentru clasa a cincea). Câteva luni de puțină normalitate în care a stat în gazdă la o doamnă Știrbu, al cărei soț fusese inginer de “drumuri și poduri” și pe care sovieticii l-au deportat încă din primele zile de ocupație. Copii, avea doi doamna Știrbu, un băiat mai mare și o fată, Nina, în clasa a treia la liceul “Regina Elisabeta”, liceu pentru “oamenii mai înstăriți” și care era vis-a-vis de liceul unde mergea mama mea.

“Nina era pistruiată, roșcată, cu un păr creț prins în două cozi frumoase. Era o prezența plăcută. Plecăm la școală amândouă. Ea mă ruga să văd și să-i spun – cum îi stă basca, cum are pantofii, fusta. Ea mă atenționa cum trebuie să mă port, ce să spun. Tot ea m-a învățat să tricotez. O așteptam să iasă de la școală și plecam acasă împreună. Drumul nostru nu era lung, trebuia să traversăm Grădina Publică, deci casa lor era în centrul orașului. Într-o zi ea a ieșit cu o oră mai devreme și s-a gândit, ca să n-o aștept, să scrie pe gardul de piatră al școlii “Galina nu mă aștepta”. Eu n-am văzut ce a scris ea și am venit singură acasă. Nu a fost o problema. Dar la liceul ei a fost o problemă. Toate fetele cu numele Galina au fost interogate care dintre ele aveau întâlnire cu un băiat care și-a permis să scrie pe gardul școlii așa ceva. Știu că nu a fost nimeni pedepsit. […] Aveau un câine de vânătoare, Bil, frumos, dresat. Mi se părea nemaipomenit. Aveau un pian – nu cânta nimeni, se pare că erau amintiri dureroase. În toamna lui 1943 am ajutat să facă dulceață din caisele din curte și nu știu de ce am leșinat. Doamna Știrbu m-a îngrijit. Nina m-a învățat să-mi învelesc caietele, cărțile și să atașez sugativă cu o panglicuță al cărei capăt se lega la mijlocul caietului, de clemă. Iar partea cealaltă se prindea de un colț de sugativă, care se aplica în așa fel încât panglicuța să treacă puțin între colțișor și sugativa mare. Iar aici se lipea o poză! Totul arăta minunat! Poze se găseau la librărie, erau mormane, colorate, lucioase, finisate frumos, cu domnitori, cu scriitori, cu flori, peisaje. Nina mergea cu mine și mă îndemna ce să iau. Mergeam uneori “La Covalski” unde puteam lua o felie de pâine cu o felie de parizer excelent! (de care n-am mai mâncat niciodată). Mama îmi cosea rochițe, costumașe frumoase și-mi făcea chiar papucei de cârpă, ca niște pantofiori cu care puteam să merg când era uscat pe-afară. Bunicii plecaseră la casa lor din Măcărești care rămăsese goală după ce au plecat sovieticii.

În vacanța de iarnă a venit mama să mă ia acasă. A fost sfârșitul școlii mele, în care m-am despărțit pentru totdeauna de acești oameni deosebiți cu care am stat. La gară, eram cu mama, ne-am întâlnit cu vărul meu, Serghei Petrov (băiatul lui Porfir, fratele mamei). El era în clasa a șasea la “Alecu Russo”. Ne-am despărțit pentru totdeauna. Cine putea să știe?! Tata era concentrat la Tighina, mama se lupta cu plata banilor împrumutați de la bancă. Când el venea periodic acasă, se gândeau ce să facă, să plece sau nu?! Războiul merge spre vest! Lumea începe să se refugieze!”

Bunicul Mihail, tatăl mamei, a convenit cu domnul Călugăru, un perceptor (șef la fisc) și un subaltern al acestuia să plătească toți trei un vagon spre Mizil, în care să-și trimită ce bunuri puteau. “Știu că s-a luat un butoi nou, mare, care s-a umplut cu grâu, saci de fasole, lucruri în lăzi – mama n-a lăsat mașina de cusut, iar lucrurile mai de preț au rămas la mama. Vagonul se căpăta foarte greu. Familia Călugăru a locuit mult timp gratuit în Vorniceni, în casa lui Drobot (n.e. cumnatul deportat al bunicii Alexandrina).”

“La începutul lui 1944, școlile nu s-au deschis. Liceele trimiteau arhivele în Regat – probabil și alte instituții. În iarna aceasta, mă duceam la bunici pe ger și zăpadă scârțâietoare și le citeam cu glas tare. Erau fericiți de prezența mea. Acolo mă învățau să torc, să fac plăcinte. Bunicul Sava era îngrijorat de ideea lui tata să plece în Regat. Cred că și el se gândea că pierde familia feciorului mai mare. Urmau să plece femeile cu copiii, mamele. Tata nu putea pentru că era sub arme. Domnul Călugăru și subalternul lui erau liberi… Fratele meu, Doric, era plecat la bunicul lui după tată, Ivan Harașimîvici Fominov, la Inăuți.

Mama cu mine am plecat în februarie 1944, nu știu data. Era spre seară, cu bagaje, cu bani pe care mama îi avea în manșon. Frig. Aglomerat. Lumea se urca prin geamurile vagoanelor. Reușim să ne urcăm și mama nu găsea manșonul, intrase în panică. Cineva i l-a dat de jos în vagon. A fost norocul nostru.”

“M-am uitat spre cerul unde se vedea apusul de soare. Și atât am luat cu mine.”

Începe experiența tulbure a refugiului. Ajunși la Mizil, într-o locuință cu două camere închiriată dinainte de domnul Călugăru, doamna Călugăru se poartă mizerabil cu mama și bunica astfel încât bunica decide să-și caute alt loc. Din vagonul cu lucruri, bunica reușește să recupereze doar mașina de cusut și o ladă cu lenjerie. Celelalte lăzi și sacii cu alimente se furaseră. Butoiul cu grâu ajunsese însă familia Călugăru nu le-a dat nimic din el.

Era foarte greu de găsit o cameră pentru că locurile erau toate pline de soldați nemți. În plus, mulți români se uitau urât la refugiații basarabeni, nu-i credeau – “Sunt niște amărășteni, niște nenorociți. Cine își lasă casa și pământul și pleacă așa, pur și simplu?!” Vezi cum mentalități similare transcend temporalitatea și le regăsim sub forme foarte puțin modificate și în zilele noastre? Mai mult, refugiații erau în special femei în floarea vârstei și multe femei românce erau speriate de posibilitatea concurenței pentru bărbații rămași disponibili, chiar pentru cei căsătoriți. Ideea că “basarabencele sunt niște curve” am auzit-o, de la persoane destul de ok, și în anii maturității mele…

În condițiile astea, bunica găsește o familie de croitori, un domn prezentabil cu o soție mult mai în vârstă, cărora li se stricase mașina de cusut și aveau comenzi de terminat înainte de venirea Paștelui. Așa că bunica le propune să le dea cu împrumut mașina ei de cusut în schimbul găzduirii într-o cămăruță pe care mama o numește “coteț”. Cad la pace dar numai după ce, pusă de croitoreasă proprietar, bunica jură că nu va ridica niciodată ochii la soțul ei… Cămăruța era curățică și de-ajuns pentru bunica și mama.

“Grădina era cu pomi iar pe lângă cărare erau sute de zambile. M-am simțit ca-n rai! Erau lupte aeriene, fugeam în tranșee cu câteva bucățele de pâine. Într-o zi se oprește o trăsură în care erau doi băieți – unul dintre ei era Doric (n.e. fratele mamei). Ne găsise! Ne-am bucurat. Nemții care stăteau în casa mare au plecat așa că aveam o cameră mai mare. Dar erau bombardamente și ni se spune să plecăm la țară că zona era aproape de Ploiești și era periculoasă. Ne mutăm la satul cel mai apropiat, Baba Ana, unde luăm o cameră în casa unei preotese văduve. Acolo, în scurt timp, ne găsește tata!

Lângă Mizil era o unitate nemțească, unde erau și prizonieri ruși. Ei erau lăsați destul de liber, erau în uniforme negre fără însemne și acolo se reparau mașinile, tancurile și motocicletele. Ne mutăm iar la Mizil, într-o casă unde stătuseră niște basarabeni ce plecaseră. Mama cu tata au încropit o mică gheretă în care vindeau fructe, legume și dulciuri, ce găseau mai ieftin. Aici veneau și nemții și prizonierii ruși care lucrau în atelierele nemțești. Între timp, ei au primit ordin să plece spre vest cu toate.

Doric și mai ales locuitorii de vază așteptau trupele rusești. Eu m-am dus să văd ce se întâmplă. Mă legam la cap cu o basma neagră și aveam un capoțel vechi de molton. Pe șoseaua Buzău – Ploiești erau tancuri care aveau turelele deschise și 2-3 militari negri de fum, care trăgeau cu katiușele – un fel de mitraliere mari. Nu trăgeau în oameni, ci în sus, spre intimidare. Tata a fost translator. Ei, vajnicii din oraș, s-au îmbrăcat la costum, cravată, ceas de buzunar, verighete etc., crezând că sovieticii vor voi să vorbească cu ei să-i protejeze! Lucrurile au luat o altă întorsătură. Tanchiștii le-au luat ceasurile, inelele, chiar și batistele! Primul gest al prieteniei! Rămânea în orășel o “komendatură”, un fel de poliție militară. Asta s-a petrecut ziua. Noaptea țipau femeile “Komendatura!” și ei se deplasau să facă ordine. În noaptea aceea au murit circa 30 de militari care au intrat în beciul unei cârciumi în care se găseau sticle cu alcool metilic! Multă lume știa că știm rusește și ne solicitau să-i ajutăm. Rușii veneau și la noi, îmi amintesc că un ofițer cerea să intre, mama i-a dat drumul, că ușa era cu geamuri și ar fi putut să o spargă oricum. Când a văzut că mama nu strigă “komendatura!”, a rugat-o să-i coasă niște nasturi la tunică și manta. Tata vorbea cu soldați, cu ofițeri ruși și-i provoca cu întrebări ca: “Aș vrea să plec la voi în Rusia, că am auzit că trăiți bine.” Majoritatea îi ziceau să stea aici, unde e, că e mai bine așa. Pe stradă treceau șiruri lungi de prizonieri nemți, murdari, ușor flămânzi, unii reușeau să fugă, se îmbrăcau civil și au mai trăit niște ani! Pe urmă i-au dat pe mâna miliției.

Jalea era cumplită. Pentru prizonierii ruși, care fuseseră prinși de nemți, frații lor de sânge n-au avut nici o milă. Considerau că au fost trădători, dușmanii URSS! Din acest motiv au aruncat 14 ruși, foști prizonieri la nemți, de vii, într-o fântână de lângă satul Baba Ana și au trântit pietre peste ei, ca nimeni să nu scape. Și azi aud gemetele lor.”

“Au venit și ofițeri mai spălați, erau doi tineri, soț și soție, frumoși ca doi artiști, ei au plecat pe front spre Budapesta. Au venit și soldați amărâți, colhoznici învățați cu munca grea. Au venit unii la mama cu făină, brânză și o damigeană de ulei, să le facă colțunași. A făcut biata mama, cred că vreo 200 de bucăți. Unul dintre ei plângea, era murdar, debusolat, nu crâcnea nimic. Unii se duceau în cramele din viile mari, împușcau în butoaie, beau până se îmbătau și mureau acolo înecați (poate că își găseau o moarte mai dulce). Unul a intrat în casă și a vrut să se odihnească, s-a culcat și a furat unicul costum al tatei la plecare!

Au venit doi tineri aviatori, cu haine de piele, frumoși și vânjoși care i-au cerut mamei o întâlnire amoroasă într-o seară. Mama era disperată, a vrut mai întâi să ne mutăm dar nu avea cum. Mă gândeam, cum va fi?? Vine seara cu pricina, eu mă ascund în spatele grămezii de lemne din curte, mama îi primește. La scurt timp, mama vine după mine să mă ia în casă. Eu am început să o întreb cum de a reușit să scape de ei? Ea mi-a zis: “Am să-ți spun într-o zi.” Mult mai târziu, mama mi-a povestit că le-a zis că nu vrea să-și bată joc de ei, că are un secret și anume că are sifilis. Mama auzise că dacă vreunul din ofițeri se îmbolnăvea de sifilis era pedepsit aspru, așa că cei doi au plecat iute, mulțumindu-i cu căldură.

Se spărgeau magazinele, unele depozite (n.e. nu precizează de către cine) și toate se aruncau la populație. Doric a adus 3 bocanci, a adus și niște obiecte de laborator, mai deosebite, niște zahăr amestecat cu nisip… Știu că mama, de frică, le-a îngropat în grădina. Ne-am trezit într-o noapte, de la unul din soldații ruși căreia mama îi făcuse colțunași și acuma pleca mai departe pe front, cu o vacă legată de gardul nostru. Era o nebunie. Animalele se duceau toate la primărie, erau rechiziționate.

Ne mutăm la familia Georgescu, într-o cameră cu două paturi și o plită pe care făceam mâncare! Începuse o vânătoare a basarabenilor. Vânătoarea de basarabeni s-a făcut în forță. Toți erau chemați de miliție și duși la Buzău, unde era o comisie a sovieticilor condusă de colonelul Kuznețov. În această comisie era și un translator care-i traducea colonelului. Tata, îmbrăcat ca un cerșetor, pleacă la Buzău cu toată mulțimea de basarabeni. Mama, rămasă acasă, se gândea că dacă o fi să plecăm spre URSS, sigur nu ne vor duce la casa noastră! Și a început să vândă pe nimic lucrușoarele pe care le mai aveam. Oprise cele două icoane pe care le luasem din casa noastră – Maica Domnului (pe care o primiseră la nuntă mama Babușkăi Xenia, Babușka și mama) și Sfântul Arhanghel Rafail.

La Buzău, mulți se gândeau că o să-i ducă acasă, unii se bucurau, alții erau triști, că nici acasă nu-i aștepta nimic. Când intră tată, minune! translator era Vanea Matei, consăteanul tatei, leat cu el. Nu știu multe amănunte, dar tata vorbește cu Vanea și-l întreabă cum să scape. Vanea îi promite să-l ajute însă ar trebui să-l ducă pe colonel la o cină bogată la o cârciumă, stropită bine cu alcool și Vanea o să încerce să-l facă pe colonel să dea o rezoluție pe un act. A reușit, colonelul a scris un singur cuvânt în rusește, greu de tradus, însă sensul lui era că tata “nu e de dorit” să fie repatriat în URSS. Știu că Vanea i l-a descris pe tata că fiind tuberculos, neputincios, vai de capul lui. Mulți ani l-am păstrat, frica era cumplită! Până în 1948 a durat vânătoarea intensă de basarabeni, așa că actul acela era neprețuit.”

În urma Tratatului de pace din februarie 1947, României i s-a impus de către URSS o sumă înrobitoare drept despăgubiri de război, 300 de milioane de dolari, o suma astronomică la acea dată, mai ales că toată Europa era devastată de urmările războiului. Deși terminaserăm războiul luptând alături de Aliații învingători, la conferința de pace din 1946 România a fost declarată țară învinsă și obligată la despăgubiri uriașe față de câștigători. Am fost nevoiți să livrăm rușilor zeci de mii de vagoane de carne, produse lactate, cereale, leguminoase, fructe și derivate. S-au adăugat cheltuielile de întreținere ale trupelor sovietice rămase în țară, sub pretextul iernării în cazarmele româneşti.

Despăgubirile s-au plătit prin SOVROM, societăți mixte româno-sovietice înființate în 1945 în urma unui acord între România și Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică și ele au funcționat până în 1956, când au fost dizolvate. Sovromurile au fost mijlocitoarele spolierii României de către URSS, cea mai durabilă și mai rentabilă formă de exploatare la sânge de către URSS a bogățiilor naturale ale țării și, în general, a economiei românești. Cumplit a fost în 1946-1947, când a lovit și seceta, mai ales în Moldova și Muntenia, iar România s-a confruntat cu cea mai teribilă lipsă de alimente.

Mama mea a scris “Îmi amintesc că mama se scula la ora 5:00, se îmbrăca cu niște haine amărâte, cu o basma subțire chiar pe frig, încălțările ca vai de ele, și pleca să stea la rând la Astra, unde se aducea pâinea care se dădea pe cartelă. Venea cu pâinea neagră pe care era un timbru pe care scria “Ajutor de la sovietici”. Ei luau grânele noastre și le duceau toate la ei, că mureau de foame, și ne mai dădeau și nouă??? Îmi vine să vomit.”

Perioada de tranziție spre sistemul impus de sovietici a durat niște ani după război, și a adus în continuare multă suferință, sărăcie, mizerie, moarte. Ca dealtfel și ce a urmat. Drumul bunicii și mamei mele prin această perioadă a conținut o linie roșie permanentă – frica teribilă, frica cumplită, o Frică de moarte. Frică ce le-a strâns inima, i-a făcut să nici nu îndrăznească să exprime ce simt, ce gândesc, le-a incapacitat bucuria autentică de a trăi, i-a dus pe fiecare să-și dezvolte mecanisme de supraviețuire puternice ce au avut impact major asupra noilor generații, adică asupra mea și chiar asupra copiilor mei. Pot acum să văd cum copilăria mamei mei, începând de la opt ani, a fost mutilată de traume inimaginabile, despre care, chiar și la 80 de ani, i-a fost greu și uneori imposibil să vorbească. Printre rânduri ce au descris oameni, locuri și evenimente legate de viața de zi cu zi, a mai strecurat câte o propoziție scurtă, aproape seacă, cu câte un semn al exclamației la final, prin care amploarea fricilor, angoaselor, nesiguranței, a fost “strânsă” și cumva forțată să nu ocupe prea mult loc. Pentru că exprimarea lor însemna atunci expunere, așadar pericol. Chiar și bucuria a fost sugrumată, cumva din neîncrederea profundă că ar putea dura. Și altfel înțeleg de unde venea vorba “după râs vine plâns” auzită atât de des de la ele în copilăria mea.

Și, presărate pe parcursul poveștii lor, mici gesturi mari ale unor oameni cu suflet care rămăseseră că nestematele în inima și memoria mamei mele, cum a fost directorul de la liceul de petrol și gaze din Ploiești, unde a ajuns mama să facă școală. Domnul Cojocaru, și el basarabean, când a văzut actul de absolvire a clasei a patra în Basarabia, în care era scris la ocupația bunicului “comerciant”, i-a spus bunicii să distrugă acel act, însă să nu-l rupă și să arunce bucățelele ci să-l ardă. Asta i-a dat bunicii mele ideea de a arde și actele lor de naștere și căsătorie. Îi era groază să nu ajungă înapoi în “brațele” URSS-ului. Așa că actele reconstituite primite în 1947, pe baza propriei declarații, au fost pe numele de domnișoară al bunicii “Petrea”, nu “Petrov”. Atât bunica cât și mama au refuzat de-a dreptul să mă învețe rusește. Știu doar că în adolescență, m-am chinuit de una singură să descifrez alfabetul rusesc și da, știu câteva expresii și cuvinte prinse din zbor, pentru că de multe ori le mai auzeam vorbind între ele în rusește, însă nu de față cu mine. Mama a avut grijă să ajung la clase cu engleză și franceză la școală.

Străbunicii mei Sava și Maria, părinții bunicului Mihail, rămași în Vorniceni, au făcut, așa, la bătrânețe, 5 ani de muncă silnică din cauză că unul din fiii lor fugise în România. Nu știu cum a aflat bunicul meu și a reușit, prin 1970, să meargă acolo, să o vadă pe mama lui, după 26 de ani, pentru ultima oară. Ea i-a spus atunci că Dimitri Ivanîci, NKVD-istul, a venit odată cu trupele sovietice, și l-a căutat în mod special pe bunicul meu.

Străbunicul Poliect, cu mințile rătăcite de când fusese aruncat de sovietici din casa lui, a murit în 1944, în urma unui glonț rătăcit care l-a nimerit în cap. Sau așa s-a povestit. Străbunica Xenia, rămasă singură, bătrână și bolnavă, a murit de frig în casă, în 1947. Și despre ea au fost doar povestiri care nu știu pe ce cale au ajuns la bunica mea. Bunica mea care nu și-a iertat niciodată că a părăsit-o pe mama ei.

Fratele bunicii, Porfir, împreună cu familia lui, a fost deportat în Siberia, în 1945, de unde nu a mai plecat vreodată. Au aflat despre el de-abia prin 1986, când au primit o fotografie de o calitate extrem de proastă, de nici nu se distingeau trăsăturile a doi bătrânei.

Sora deportată a bunicii, Arișa, s-a întors la Chișinău împreună cu fiica cea mai mare, Iulia, tot cam prin 1985. Cele două surori s-au revăzut după 44 de ani, când Arișa și Iulia au venit la noi. Iulia a pornit atunci o muncă teribilă de căutare a rudelor de care nu mai știa de atâta amar de vreme. A povestit cum, atunci când au fost luați în vagoane, în 1941, la un moment dat s-au oprit într-o gara și i-au despărțit – bărbații într-o parte și femeile cu copiii în cealaltă parte. Atunci a fost ultima oară când și-a văzut tatăl. Pe ele le-au dus în Kazahstan. Au fost și acolo povești ce-ți increțesc carnea și inima, poate le voi spune și pe acelea, cât le mai știu… Fetele Iuliei au plecat în Europa, unde și-au clădit o nouă viață.

Doi veri ai mamei, copii ai Arișei, au reușit să vină în vizită la noi în 1986. Și ei s-au întors, doar ei, nu și copiii și nepoții lor, din Kazahstan, în Chișinău. S-au revăzut după 45 de ani. Țin minte că ei vorbeau în șoaptă și întrebau mereu “Nu ne aude nimeni?” Cel mai mic văr, cel care avea 3 ani când a fost deportat, a plecat de tot în Grecia, la copiii lui adulți stabiliți acolo, unde a și murit, de inimă. La fel ca mama mea. La fel ca Iulia.

Și nu pot uita cum bunica mea, Alexandrina, când avea 96 de ani și o degenerescență a creierului se făcea simțită în mintea ei ce fusese extrem de clară până atunci, a primit un plic de la Sankt Petersburg, cu poza unei băbuțe și o scrisoare prin care Dunea, fetița orfană pe care o crescuse stră-străbunica mea din Rusia, îi trimitea mesaj de bun regăsit. Nu se văzuseră de mai mult de 80 de ani, de când Basarabia trecuse la români, iar stră-străbunica rămăsese în URSS. Am văzut-o pe bunica cum face ochii mari, începe să respire scurt și rapid, și, în rusește, începe să șoptească un șuier de cuvinte: “Ne-au găsit! Ne-au găsit! Ce ne facem?” A fost nevoie de multă blândețe, răbdare și timp să o liniștim. Ea credea că NKVD-ul ne-a dat de urmă…

Dezrădăcinarea în teroare a oamenilor, asta au făcut sovieticii, asta a fost mentalitatea lui Stalin, pe care au moștenit-o KGB-ul, FSB-ul și cum s-or mai numi. Au zdrobit cu o încăpățânare plină de ură sentimentele cele mai profunde de apartenență și stabilitate ale sufletului omenesc, împreună cu o teroare cu atât mai cumplită cu cât toate acțiunile lor au fost într-un dispreț total și crud față de valoarea vieții. Și asta văd și acum, de parcă nu s-a schimbat nimic în mentalitatea lor.

Nu a mai rămas nimeni din neamul bunicii mele în Basarabia. Smulși din rădăcinile lor, au fost împrăștiați în cele patru zări ca frunzele uscate duse de vântul rece al toamnei. A fost nevoie de 45 de ani că să încep să mă uit la ce port inconștient în mine, la ce absorbisem fără cuvinte, din energia și mecanismele de supraviețuire ale neamului meu. Pentru că da, toate traumele neprocesate de către noi, le transmitem copiilor noștri și mai departe, nepoților, strănepoților, și copiilor copiilor lor. Vestea bună este că putem schimba asta, fiecare dintre noi avem o parte sănătoasă care așteaptă să o vedem, să o întărim, să putem curăța și transforma rănile transgeneraționale pentru a deveni adulți maturi emoțional, conectați la încredere și la sinele nostru autentic, cu puterea de a ne crește noi rădăcini viguroase, ieșind din mentalitatea toxică de victimă, de salvator și, mai ales, de agresor. Doar așa vom putea trăi o viață plină de sens, de respect, de conexiune cu tot ce este viu în lumea asta, de autenticitate, fără nevoia de a ne fabrica și pune măști mincinoase.

Mărturie donată de Ana-Maria Ionescu în cadrul  campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA România, Care Franța și FONPC.