Cartea lui preferată

03 feb. Cartea lui preferată

Când făceam bagajul i-am spus să ia cu el o carte. Aveam nevoie de timp să ascund un cuțit în bagaj, nu l-am folosit, l-am aruncat înainte să ajungem în primul oraș, mi-a fost frică. Mă îmbolnăviseră știrile, eram bolnavă de frică. Apoi m-am gândit și să aibă ce să citească până la graniță. Nu știu cum a avut răbdare să meargă cu mașina. Ne-a luat 9 ore să ajungem, un drum altfel scurt. Dar e de ajuns să dispară un pod de pe traseu și ocolitul adaugă traseului 4 ore.

Cartea e una din preferate lui, e cu un câine, ce și-a dorit mereu, cu aventuri și mereu pus pe șotii. Îl desenează cu el, sunt o echipă. Nu a deschis cartea în primele 2 luni. Cumva agitația asta i-a distras permanent atenția. Și a avut echipa lui de oameni mici. În centrul de la Gara de Nord, apoi în cel de la Romexpo a fost mereu alături de copii. Îl credeam timid, dar s-a adaptat mai bine decât cei mai mari ca el. Nu i-a displăcut și nu a întrebat atât de des de acasă. A avut “ noroc” – pot să spui asta în contextul unui război? – s-a nimerit să vină cu noi familia unui coleg. Au 4 copii, dintre care unu foarte mic, deci tatăl a avut voie să plece împreună cu familia. Și aici să fie potrivită expresia cu norocul? Dacă nu ar fi fost ghinionul să fie țară noastră bombardată nu ar fi trebuit să ne împărțim în situații de noroc și neșansă.

Acasă eram mai singuri, cu tatăl lui nu am fost niciodată căsătorită, părinții nu mai sunt demult, eu cu jobul, pandemia care a schimbat obiceiurile de vizitare. Dar aici stăteau și câte 40 de copii împreună. Cred că a învațat și română dacă îl întrebi. Copiii au un fel mult mai ușor de a se adapta.

Jumătate din bagajul cu care am plecat în aprilie 2022 este cu lucrurile copilului. Lucruri utile, haine pentru toate temperaturile, deși m-am gândit doar la un singur anotimp. Început de primăvară, cum era când am plecat, cum ar fi trebuit să fie când ne întorceam. Începusem un job nou și îmi plăcea, este al treilea de când m-am întors din concediu de maternitate, îmi găsisem locul. Una din colege mergea des la biserică și asta mi se părea puțin ciudat, o credeam prea tânăra să aibă mătănii la mâna și să se roage mereu. Când am fost bombardați am mers din inerție la muncă primele zile, nu erau în orașul nostru, în fiecare după amiază ne rugam. Am rugat-o să mă învețe cine sunt ocrotitorii păcii, ce sfinți ar putea să îndrepte ce se abătuse asupra noastră. Am plecat cu mătăniile ei. Le-am dăruit la scurt timp după ce am trecut granița, asta a fost promisiunea cu cine e sus, să ne treacă granița bine și nu îi mai cer ajutorul.

Hainele le-am schimbat o dată cu anotimpul, am avut parte de susținere extraordinară din partea voluntarilor, centrelor, acum stăm într-un apartament micuț și cu programul 50/20 suntem bine. Eu am fost o vreme voluntar, acum lucrez pentru o companie din Târgoviște.

O colegă care a făcut cursuri la librăria Seneca mi-a spus de bilbioteca de cărți în ucraineană și rusă. Mi-am dat seama că e prima dată când am timp să stau să citesc cu el în fiecare seară. Am mai mult timp, suntem mai puțini singuri. Tot mă gândesc să mă întorc, dar sunt recunoascatoare pentru ce am aici. Putea să fie mult mai rău. Nu e rău, dar simt că viața pe care o trăim e suspendată și nu îți dai seama cât poți să te atașezi.

Mărturie culeasă de Ştefania Oprina pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.