Loader

Căruciorul de la Cernăuți

Bagajele abandonului

Am tot văzut în ultimele luni poze cu cărucioare de copii lăsate de femei din Polonia pe peroanele unor gări pentru a fi luate de mame din Ucraina. Erau niște imagini emoționante, doar că, dincolo de simbolistici și vorbe frumoase, treaba asta cu cărucioarele era foarte importantă. Și mi-am dat seama de acest lucru în clipa în care am cunoscut-o pe Tatiana la Vama Siret, la scurt timp după ce a început invazia rusească în Ucraina. Era trecut de miezul nopții, ningea foarte tare și Tatiana tocmai intrase în România cu cei cinci copii ai ei (cel mai mic, Vadim, are câteva luni și cel mai mare, Mișa, are 13 ani).  

 În Ucraina, ei trăiau într-un sat de lângă Vinița, unde Tatiana (care e născută în Rusia) preda matematica la o școală generală. Au plecat din sat la o zi după ce a început războiul și n-au avut decât două ore la dispoziție până la venirea unui microbuz. Tatiana a luat copiii și bagajele, dar a fost nevoită să lase căruciorul lui Vadim acasă. Au ajuns spre seară la Cernăuți, unde cineva le-a dat un cărucior. „M-a ajutat enorm, nu știu ce m-aș fi făcut fără el”, spunea ea. 

 Și asta nu doar pentru că a făcut drumul ceva mai suportabil, dar a ajutat-o să înainteze în apropierea graniței, unde a fost lăsată să treacă de un filtru și a mers pe jos, salvând astfel mult timp. Au urmat orele de așteptare la vamă.

„La vamă am stat 7 ore în picioare și a fost foarte greu. Eu încă îl alăptez pe Vadim și nu știam cum să fac aici, așa că m-am pus pe o piatră în frig și l-am alăptat. Mai rău a fost că nu puteam să-i schimb scutecul și el plângea continuu”, mi-a spus Tatiana când ne-am revăzut câteva zile mai târziu.

 Și tot atunci mi-a povestit despre cât de greu a fost momentul în care a trebuit să plece de acasă: 

 „În prima zi, când a început războiul, eram indecisă, mă frământam și nu știam ce să fac. Dar eram foarte speriată, mai ales că au fost bombardamente și în apropiere, acolo unde aveau rușii niște ținte. Mă gândeam așa: ce fac eu cu cinci copii aici și fără soțul meu lângă mine? [soțul Tatianei era plecat la muncă în Cehia] Trebuia să iau o decizie. Dacă nu mă mișcam repede, nici noi nu mai puteam pleca, și nici soțul meu nu se mai putea întoarce aici. Vă dați seama că e foarte greu să lași casa, curtea, căprițele, găinile și ce animale mai avem noi, dar în același timp era clar că viața copiilor mei e mai presus de tot ce las în urmă. Și în timpul ăsta vecinii din sat îmi ziceau: Nu pleca, unde te duci cu cinci copii la drum? Lași totul așa și pleci? 

 La o zi după ce au intrat în România, au reușit să treacă granița și mama Tatianei și bunica ei, care a prins și cel de-al Doilea Război Mondial. Au fost găzduiți o vreme de o familie din jud. Suceava, după care au reușit să ajungă în Cehia, acolo unde se află și acum. 

 Nu vreau să trag nicio concluzie din povestea asta, dar nu pot să uit că, de fiecare dată când m-am văzut cu Tatiana, insista asupra căruciorului primit în Cernăuți, aproape că i se luminau ochii când vorbea despre asta.

Mărturie donată Muzeului Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC. Mărturia este culeasă de jurnalistul Ionuț Sociu, care a scris despre acest subiect și pe Scena 9:  https://www.scena9.ro/article/razboi-ucraina-refugiati. Fotografii realizate de Marin Raica