Loader

Ce a încăput într-un Lanos vechi

Bagajele abandonului

Inițial, nu aveam niciun plan să părăsesc Kherson, m-am gândit că puteam să supraviețuiesc cu fiul meu cumva, în apartamentul nostru sau poate la subsolul vreunei case. Soțul meu era plecat la muncă în Polonia, de la începutul lunii februarie, așa că nu avem mașină. La acel moment niciunul dintre prieteni apropiați nu avea de gând să plece.

Când au fost dezvăluite informațiile despre Bucha am început să fiu compleșită de frică pentru mine și pentru copil. Conștientizarea faptului că soldații ruși ar putea veni în apartamentul nostru în orice moment și să facă orice vor ei a început să îmi ruleze permanent în minte și să mă facă să mă gândesc serios la ideea de a părăsi orașul.

Era 1 aprilie. Am început să monitorizez grupurile care discutau despre plecare, întrebând din nou prietenii, colegii de clasă. Eram îngrozită.

Totodată, sora mea, care locuiește cu părinții într-o zonă apropiată a început să se gândească și ea să plece către teritoriul controlat de forțele ucrainene, cu copiii și soțul ei, mai ales că asta era și directiva pe care o primise soțului ei, care este polițist.

Câteva zile m-am zvârcolit ca peștele pe uscat, eram irascibilă, tensionată și îmi era frică să dorm noaptea, mă simțeam îngrozitor de singură. Vineri, 8 aprilie, sora mea a decis să părăsească orașul cu mașina lor, a condus peste 10 puncte de control până la Kherson, iar seara au ajuns la mine. Aveam la dispoziție o zi să adun lucruri și să pun toate detaliile la punct. Urma să plecăm a doua zi, la 6 dimineața

În mașină era foarte puțin spațiu, deoarece sora mea își luase lucruri pentru copii, pentru ea și soțul ei, atât cât încăpeau într-un Lanos vechi. Mai era în portbagaj o roată de rezervă și un recipient cu benzină. Prin urmare, în bagajul nostru am pus doar lenjerie intimă, șosete, câteva tricouri, câteva haine sport, pantaloni de primăvară, o pereche de adidasi, toate actele, fotografiile scoase din albume, carnetele medicale, jurnalul meu, un pachet cu tot felul de medicamente si un nebulizator, pentru că am alergii si astm. Băiatul meu nu a vrut să renunțe la hamsterul lui, așa că a trebui să-l luăm și pe el.

Am înțeles, în timp ce plecam, că nu ne vom întoarce acasă prea curând…dar speram că măcar în câteva luni.

Pe de altă parte m-am gândit că apartamentul ar putea fi bombardat în timpul luptelor și că este posibil să nu mai găsesc nimic din apartamentul nostru, că este posibil să trebuiască să începem totul de la zero, din nou… Apoi am realizat că aș putea chiar să mor pe drum, să fim împușcați, arestați etc. În noaptea de vineri spre sâmbătă nu am închis ochii, am avut o panică teribilă, frică de moarte și frică pentru copilul meu. Am primit noaptea, târziu, un SMS de la un fost coleg de clasă care spunea: „Vika, gândește-te bine”. Între timp, la știri arătau că au tras într-o mașină în care se afla un copil, în timp ce familia încerca să ajungă la Nikolaev.

Toate gândurile astea mi se învârt în cap și aș vrea să pot dormi măcar o oră.

Am adormit abia la 4 dimineața și imediat a trebuit să mă trezesc. l-am întrebat pe ai mei dacă s-au răzgândit. Am decis împreună să ne asumăm riscul.

Telefoanele au fost curățate de aplicații ucrainene, fotografii cu simbolurile noastre, melodii ucrainene, corespondență etc. Cel mai greu a fost să luăm decizia. Când ești deja într-o coloană de mașini, trecând peste blocaje și vezi toată distrugerea din jur, toată disperarea și acești non-oameni care pur și simplu ne-au distrus viața și au adus atât de multă durere, nu poți decât să simți furie și durere pentru țara ta și să plângi pentru toți oamenii morți…

Mărturie donată anonim Muzeului Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.