Contesa Katalin Mikes, doamna domeniului Zabola (astăzi Katalin Roy Chowdhury) – un interviu de Oana Drăgulinescu

|| Interviul a avut loc în limba engleză, la conacul Zabola (Zăbala), în 17 iulie 2025. Înainte de interviu contesa a solicitat să ne vedem pentru 10 minute, la Sfântu Gheorghe. Mi-a strâns mâna și m-a scanat cu privirea albastră și senină, care te face să te îndrepți brusc, ca un reflex involuntar. Contesa Katalin Mikes, devenită Katalin Roy Chowdhury după căsătorie, dorea să evalueze prin contact direct persoana care avea să afle detalii despre istoria familiei sale.
Deși subiectul interviului nostru era complex și am ajuns să discutăm despre multiplele forme de abandon prin care a trecut, discuția a fost surprinzător de relaxată și s-a râs adesea. Am glumit pe seama prieteniei „relativ recente” dintre familia sa și familia Apor, din Turia, începută prin anii 1300. Doamna de Zabola a râs cu poftă și atunci când a încercat să rostească în limba română cuvântul „exploatatoare”, eticheta atribuită odinioară moșierilor.
Poate acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult, dincolo de povestea fabuloasă: capacitatea de a găsi lumina și seninul în mijlocul unei istorii dramatice, de a privi totul ca pe o pagină de istorie din care este de reținut doar că i-a supraviețuit. Ne-am așezat pe scaun și a început singură interviul, de aceea nu există o primă întrebare. ||

 

Aceasta este singura hârtie pe care am găsit-o după 1990 în România, referitoare la proprietățile confiscate de comuniști. Este doar o jumătate de pagină bătută la mașină, numită “Încheiere”. Aici scrie că toate bunurile aflate în proprietatea Grofului Mikes Armin să fie înregistrate cu titlu de naționalizare, iar această decizie se va comunica Administrației Financiare din Sf. Gheorghe, Primăriei Comunei Zabola și către Mikes Eva – doamna de Zabola și Mikes Klementina  – doamna de Zabola, adică mama și bunica mea.  

Documentul este datat 14 martie 1949, dar realitatea este că pe noi deja ne ridicaseră în noaptea dintre 2 și 3 martie, de Paște. Au intrat peste noi, în casa în care mă aflam cu bunica mea, un mic imobil de 3 camere, undeva la marginea domeniului. Nu mai locuiam deja în castel, bunica închiriase imobilul către ziarul Scânteia, în speranța că așa nu vor distruge tot ceea ce a însemnat acest loc pentru noi. 

Este singura bucată de hârtie care atestă ce s-a întâmplat, jumătate de pagină …și nici măcar aceasta nu este adevărată, pentru că aici spune că noi am fost înștiințați, dar nu este adevărat. Și mai spune că eram domiciliați la momentul redactării la Zăbala…și nici asta nu era adevărat, deja ne ridicaseră de la moșie. Abia în 1990 am ajuns în posesia acestei fițuici, pierdute într-un dulap al primăriei. Poate mai sunt și alte documente, dar la noi nu au ajuns.

De fapt mi-au rămas foarte puține dovezi ale acelor vremuri. Mai am acest document, este un “Certificat de sărăcie” emis pe numele bunicii mele, Klementina Mikes, în 16 mai 1949. Aici scrie că “văduva Mikes, născută în 1871 în comuna Șincai, Județul Mureș (Mezősámsond), nu are avere imobilă și are un venit anual de” … și aici sunt niște puncte peste care funcționarul public a completat, cu roșu, de mână: ”NIMIC”. Apoi mai scrie că nu are alte venituri, fiind considerată săracă, și din noi este completat de mână: “fiind expropriată de pământul avut – fostă moșieriță”. Bunica mea avea 78 de ani și fără acest document nu a putut fi internată la spital, unde avea nevoie de tratament urgent și medicamente gratuite.

Apoi, în septembrie 1950,  mama a fost deportată în Dobrogea, la muncă forțată, alături de alte 76 de persoane din Covasna. Era o femeie care vorbea patru limbi, ar fi putut face orice altceva pentru a-și câștiga un venit decât munca în câmpurile de orez ale Măcinului. Deși întregul grup a fost acuzat de instigare la rezistență împotriva colectivizării, adevărul este că acestea au fost arestări arbitrare, fără nicio legătură cu acest lucru; au fost pur și simplu pedepsiți pentru a da un exemplu. Era doar o altă minciună dintr-un lung șir de minciuni, cu care nu avea niciun sens să ne luptăm și nici nu aveam cum. Aș fi putut ajunge și eu acolo, în Dobrogea, dar când au venit să o ia pe mama, din fericire nu eram acasă, mă aflam în vizită la familia Künnle din Catalina (Szentkatolna), la care am și rămas pentru următorii opt ani și unde, de altfel, am și fost școlarizată. Încă mai țin legătura cu foștii colegi de școală din Catalina.

De deportarea mamei este legat un al treilea document care atestă istoria prin care am trecut. Este de fapt o bucățică de carton de 6 x 3 cm, un bilet de tren care are ștanțat pe spate data întoarcerii ei din deportare, abia lizibilă: 27 aprilie 1951, clasa a III-a, pe traseul Fierbinți – Brăila – Brașov.

MA: Cum definiți ideea de acasă, știu că erați foarte tânără când ați părăsit Zăbala, doar 4 ani și jumătate, dar poate niște frânturi de memorie au rămas? 

Am foarte puține amintiri. Una este alături de bunica mea, pe micul iaz de pe moșie, care era înghețat și eu merg pe suprafața înghețată a apei, alături de bunica. Este ceva ce mi-a rămas în minte. Din castel nu-mi aduc aminte nimic, nu am nicio imagine reziduală a acelui spațiu. 

Și mai am o amintire din noaptea în care au venit să ne ia. Au bătut la ușă, eram doar cu bunica, mama era în vizită la familia Apor din Turia, de acolo au și arestat-o. Au venit mai mulți bărbați și o femeie în noaptea aceea, au bătut puternic în ușă și, desigur, bunica nu a deschis. Și atunci au spart geamul ușii și au deshis prin acea spărtură, iar eu îmi amintesc toți acei pași peste sticla spartă, sunetul de sticlă măcinată, înainte de a ne urca în camion și de a ne duce la secția de poliție din Sf. Gheorghe, unde de fapt ne-am și întâlnit cu mama. 

Bunica a fost complet nepregătită, nu am fost avertizați și nici nu și-au imaginat ce urma să se întâmple. Mai târziu am aflat că un văr de-al mamei, din familia Haller, ar fi primit un avertisment că în câteva zile urmează să îi ridice și ei au reușit să ducă măcar câteva obiecte de valoare și niște tablouri în siguranță, la niște prieteni.  Dar noi nu am știut nimic. Tot așa, după o vreme, am aflat că în mod legal ar fi trebui să ne permită să luăm aproximativ 25 de kg de bagaje, dar pe bunica nu au lăsat-o să-și ia nici măcar o rochie de rezervă. În haosul produs, bunica nu a înțeles ce voiau de la noi, știu că le-a spus: “luați tot ce vreți dar lăsați-ne pe noi în pace, iar ei au răspuns: păi tocmai pe voi vă vrem”. 

În paralel, mama era arestată în Turia, alături de familia Apor. Nu mai puțin de 1500 de persoane au fost luate cu forța în acea noapte și deposedate de tot ce aveau. Oricine deținea mai mult de 50 de hectare de pământ a fost luat din casa sa, dus la poliție, unde s-au făcut documentele de naționalizare.  Apoi li s-a dat drumul și au ajuns să locuiască unde s-a nimerit: în magazii, pivnițe, sau cine a avut noroc, poate pe la niște prieteni sau cunoștințe. Nimeni nu îndrăznea să comenteze nimic, eram doar fericiți că nu suntem în pușcărie, că nu ne-au omorât. Oricum, mama a fost obligată să meargă săptămânal la poliție să dea o declarație, eram ca într-un fel de domiciliu forțat.

Apoi noi eram și singure, tatăl meu murise la Cluj, când eu aveam un an, imediat după întoarcerea noastră în Transilvania. Părinții mei fuseseră în Ungaria în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Eu m-am născut acolo, în 1944, și doar câteva luni mai târziu, în aprilie 1945, tata, mama, bunica și cu mine ne-am întors în Transilvania. Întâi au vrut să se stabiliească la domeniul de la Florești, de lângă Cluj, unde tata avea un mic castel, dar totul fusese distrus în timpul războiului, oamenii din localitate luaseră tot, demolaseră totul. Domeniul cuprindea terenuri agricole, aproximativ 200 de hectare de pădure și peste 50 de hectare de teren arabil — parte dintre ele aflându-se astăzi în ceea ce a devenit zona industrială și comercială a Clujului. Din păcate, decenii mai târziu, nu am reușit niciodată să revendicăm acele terenuri. La începutul anilor 2000 nu am putut obține documentele de carte funciară, iar între timp zona fusese deja vândută și transformată într-o zonă comercială.

Revenind la întoarcerea noastră în România, după război, întrucât nu mai era posibil să rămânem la Florești, familia mea a decis să se stabilească la Zăbala. Între timp tatăl meu a murit, iar bunicul murise cu doar un an mai devreme, la Budapesta, în 1944. Sunt multe povești complicate țesute în acest fragment al istoriei familiei mele.

MA: Din perspectiva adultului de acum, simțiți că atunci ați fost abandonate? Și dacă da, de cine? De stat, de societate, de oameni?

Am fost abandonate de stat, de fapt de sistem, sistemul comunist. În toată Europa de Est s-au întâmplat aceste lucruri, poate că în Ungaria și Germania ceva mai blând, dar au fost. Nu doar că ne luaseră tot ce aveam, dar făceau în așa fel încât să îți fie imposibil sau foarte greu să supraviețuiești. Nu te puteai angaja, nu aveai unde să trăiești sau ce să pui pe masă. Mama și bunica erau văduve, mă aveau și pe mine, iar mamei i se permitea cu greu să lucreze într-o bucătărie sau o fabrică. A muncit pentru o perioadă și într-o carieră de piatră, la nisip, era o muncă grea și pentru un bărbat, dar pentru o femeie? Iar apoi, în 1950, ca și cum tot ceea ce se întâmplase deja nu era suficient, au deportat-o pe mama în Dobrogea. 

Fusese o mică revoltă locală cu ceva timp înainte, oamenii nu voiau să renunțe la bunurile lor, așa că autoritățile au vrut să dea un exemplu, să pedepsească un număr de oameni. Au colectat peste 60 de persoane din zona Sf. Gheorghe și i-au încărcat într-o garnitură de tren destinată animalelor și timp de 3 zile au călătorit. Nu știau unde îi duc, iar când au ajuns la destinație au răsuflat ușurați să audă că în jur se vorbea românește. Probabil își imaginau că îi vor duce în Siberia, dar iată că ajunseseră doar în Dobrogea. Mulți dintre ei au rămas acolo până în 1963, locuind în barăci și grajduri, în condițiile mizere, cel puțin cei care au supraviețuit. 

Din fericire mama a primit un permis să se întoarcă acasă după un an, asta din motive medicale, pentru că era deja foarte bolnavă. Bine, “acasă“ este un fel de a spune, pentru că la Florești nu mai era nimic și avea restricție de a vizita sau a fi în preajma Zabolei. Nu era permis să te întorci în zonele unde fusesei “exploatator”. Toate rudele sau prietenii noștri erau în aceeași situație ca și noi, locuiau prin câte o pivniță sau câte 5 într-o cameră. Așa că mama a ajuns la Cluj, la niște cunoștințe.

MA: Când ați început să perceți nedreptatea tuturor acestor lucruri?

Cât am fost copil nu am înțeles ce s-a întâmplat, plus că mama și bunica nu se plângeau niciodată, nu îmi dădeau senzația că se întâmpla ceva ieșit din comun, era pur și simplu viața noastră. Eu am fost la școală în Catalina, am fost îngrijită acolo foarte bine de familia Künnle, niște oameni foarte cumsecade. Copil fiind nu aveam altă nevoie decât să dorm undeva, să mănânc ceva, să merg la școală, să învăț și probabil să mă joc…și toate aceste nevoi erau îndeplinite. 

Prima oară când am priceput că ceva era în “neregulă” cu mine a fost când ne-au făcut pionieri, pe toți copiii din clasa mea care aveau note bune. Era un moment festiv, în care toți primeau o cravată roșie, iar mie nu au vrut să-mi dea cravată de pionier, deși aveam note bune. Și nu am înțeles de ce. Și învățătoarea a trebuie să vină și să-mi spune: “Kata, tu nu poți să primești cravată roșie, pentru că tatăl tău a fost conte”. Iar eu am început să plâng, atunci am perceput prima oară injustiția, faptul că toți copiii primeau acea bucată roșie de material și eu nu o meritam, deși nu făcusem nimic rău. Nu înțelegeam ce însemna că tatăl meu a fost conte, nu bănuiam absolut deloc că și eu eram contesă și mai ales de ce acest lucru era atât de greșit. Dar altfel, copiii mă tratau ca pe orice alt coleg și chiar și învățătoarea, exceptând acest moment, m-a tratat mereu foarte bine. Aici, la Catalina, am avut noroc de niște oameni foarte sufletiști, care au avut grijă de mine, aici am terminat 7 clase, școala elementară. 

Odată terminat capitolul din Catalina ar fi trebuit să mă întorc la mama, în Cluj. Dar eu visam să merg la Liceul de Artă din Târgu Mureș, îmi doream să pictez și să-mi pot continua studiile. Istvan Haller, vărul mamei mele, a mers cu mine să susțin examenul și cred că am pictat frumos, destul de frumos cât să trec în următoarea etapă. Doar că următoarea etapă ținea de dosarul meu și când mi-au văzut numele m-au întrebat dacă Armin Mikes a fost bunicul meu? Și când am confirmat că da, directorul mi-a spus că nu voi putea fi acceptată la școala de artă.

Este amuzant că acel om a fost oaspete, aici, la castel, în urmă cu ceva vreme. 

Așadar, fiind respinsă la Tg. Mureș m-am întors cu mama la Cluj, dar eu îmi doream foarte mult să merg la liceu, să pot învăța mai departe. Din fericire, mama a găsit o soluție pentru mine, la un liceu protestant, pentru fete, unde nu a contat că numele meu este Mikes, și nici că bunicul fusese grof (conte). Acolo am stat doar un an, timp în care am locuit într-un internat, care îmi amintesc că se afla pe strada Farkas, vizavi de o închisoare. Îmi vizitam mama doar la sfârșit de săptămână, iar ea locuia într-o singură cameră, pe care o împărțea cu proprietara. Era un spațiu atât de incredibil de mic, care servea deopotrivă drept bucătărie, dormitor și cameră de zi. Când o vizitam în weekend, eu și mama împărțeam un pat minuscul, din camera minusculă ce se afla în cartierul Iris, din Cluj.

Aici intervine o altă poveste interesantă. Mama făcuse o cerere, în urmă cu aproape 7 ani, imediat ce se întorsese din Dobrogea, pentru mine și bunica, de a pleca în străinătate, la sora ei. Știa că ea nu are nicio șansă să i se accepte plecare și nu voia să ne strice și nouă această posibilitate, așa că nu și-a trecut numele în cerere. Aprobarea a venit pe neașteptate, când nu se mai aștepta nimeni. Din păcate a fost prea târziu pentru bunica mea, care murise în urmă cu aproape 6 ani. Dar pentru mine era încă posibil să plec, la mătușa mea, care era căsătorită în Austria. 

 

MA: Așadar, pentru a vă salva, mama dvs. alege într-un fel să vă abandoneze. Pentru că urma să plecați singură, fără să știe dacă vă va mai revedea vreodată. De fapt ea a și murit în 1978, în plin comunism, fără să bănuiască, dar poate totuși a visat, că dvs vă veți întoarce aici, ca doamnă a Zabolei. 

Da, gestul mamei a fost de un curaj fantastic și deopotrivă foarte dureros, pentru amândouă. Ea mi-a repetat tot timpul că trebuie să fiu puternică, să nu renunț nicio clipă, să nu îmi plâng de milă. Și nu doar îmi spunea aceste lucruri, ea trăia așa, iar această mantră o ajuta să supraviețuiască. Și nu doar ea mi-a repetat asta, ci toți din jurul meu: bunica, atât cât a trăit, verii și unchii mei, toți au adoptat această religie a rezilienței, felul în care ei trăiau nu permitea compătimirea de sine. Eram ca niște soldați, trebuia să luptăm și să supraviețuim. 

Așa că nici măcar nu am știut că am altă opțiune decât să merg înainte. Și am mers, la mătușa mea, în Austria, care din fericire a fost un om minunat. Dar câteodată îmi era așa de dor de mama și de un “acasă”, pe care nici măcar nu știam să-l definesc, încât mergeam cu bicicleta până la granița cu Ungaria, doar să aud grănicerii vorbind limba care pentru mine însemna “acasă”. Mai ales că la început nu știam germană foarte bine și mi-a fost foarte greu. 

Mi-am mai revăzut mama o singură dată înainte să moară — restul relației noastre a continuat prin scrisori. Acesta este un alt capitol care dezvăluie ce fel femeie a fost mama mea. Am invitat-o în Austria înainte de nunta mea, am făcut o cerere oficială, care trebuia aprobată de statul român. Cred că era prin 1973. Și, în mod miraculos, i s-a permis să vină! Poate autoritățile au considerat că fusese pedepsită destul. A venit așadar să ne viziteze, a stat puțin timp la noi, apoi s-a întors în Transilvania, din proprie inițiativă.

De ce nu a rămas? Cred că cei mai șocați au fost ofițerii de securitate — nimeni nu și-ar fi imaginat că ea ar alege să se întoarcă în țară. Motivele sunt greu de înțeles chiar și pentru mine. Poate că legătura cu Transilvania era pur și simplu prea adâncă, prea viscerală. Dar mai degrabă tind să cred că nu a vrut să fie o povară — nu ar fi acceptat niciodată să trăiască din generozitatea noastră. Mama mea credea că destinul ei era al ei și doar al ei de dus, și l-a purtat cu demnitate, până la capăt.

MA: În tot acest timp, toate aceste schimbări, a fost vreun loc în care v-ați simțit acasă. Sau care a fost primul loc pe care l-ați putut numi acasă? 

Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu știu dacă am avut acest sentiment în copilărie. Și nici ca adult nu știu dacă l-am trăit: când sunt aici îmi este dor de prietenii de la Viena, când sunt acolo îmi este dor de Zabola. Din păcate nu vă pot răspunde la această întrebare. 

Dar îmi amintesc ceva. Înainte să plec din România, autoritățile m-au obligat să renunț la cetățenie. Nu am înțeles atunci simbolismul acelui moment, aveam doar 16 ani și pentru mine era doar o hârtie pe care trebuia să o semnez. Nu realizasem că, din acel moment, devenisem apatridă și că nu mai aparțineam nicăieri.

Între 1960 și 1968 am avut un „Pașaport Nansen” — un document de călătorie emis pentru persoanele apatride, menit să le ofere identitate legală și mobilitate celor strămutați după Primul Război Mondial. Așadar, deși nu dețineam nicio cetățenie, nu eram considerată refugiată în sensul tradițional, pentru că plecasem din țară cu acest document oficial, pe care îl păstrez și astăzi.

Cuvântul apatrid a devenit însă o altă etichetă lipită de mine — la fel ca cele primite anterior: exploatatoare sau moșiereasă, fără să fi făcut nimic pentru a merita asta. Mai târziu, în 1990, a existat un alt moment demn de reținut. Mi s-a spus că pentru a solicita restituirea proprietăților din România trebuia să redobândesc cetățenia română. Așa că am depus cererea și, după un timp, am fost invitată la ambasada României din Viena, unde m-au întrebat de ce îmi doresc acest lucru — în condițiile în care toți ceilalți solicitau să renunțe la ea? Dintr-un coridor plin de oameni, la ambasadă, se pare că eu eram singura care cerea să o primească înapoi.

 

MA: Putem spune că au existat niște oameni și niște circumstanțe care v-au deconstruit și alți oameni și circumstanțe care v-au reconstruit?

Interesantă întrebare, nu am mai primit-o până acum. Cred că a existat un mozaic de oameni care m-au reconstruit sau construit. Poate prima este mama mea, prin exemplul ei de viață. Dar și familia Künnle și mătușa mea. Mai târziu soțul meu, desigur, dar aici este o altă poveste lungă. Dar cred că mă întorc la mama, ea este cea care a sădit în mine o fundație foarte solidă.

MA: În ce moment ați început să recuperați memoria a cine erați de fapt și cine fusese familia dvs? 

Un timp am fost tare ocupată să mă integrez, să învăț germană, apoi engleză, să termin școala, să îmi iau bacalaureatul. Nu am avut timp să mă gândesc la altceva. Apoi am început să recuperez aceste părți, mult prin discuțiile cu mama și mătușa mea. Apoi l-am întâlnit pe soțul meu și am realizat că poveștile noastre semănau, eu eram fiica unui conte și pierdusem totul, alături de familia mea, el era dintr-o familie nobilă bengaleză, cu o poveste oarecum similară. Apoi au venit pe lume copiii noștri și le-am spus lor această parte de istorie. Nu le-am ascuns prin ce am trecut, dar nici nu am insistat pe cât de greu a fost, pentru că nici nu aveam în vocabular acești termeni – mama lăsase cu mine alte cuvinte: curaj, reziliență, putere. 

Și apoi, în afară de faptul că fusesem foarte săraci, poate că nu pățisem lucruri atât de grele. Alți oameni au trecut în timpul războiului prin povești mult mai cumplite. Plus că eu am avut acest noroc să pot merge la școală, să pot ajunge în Austria la mătușa mea, să am oameni buni care au avut grijă de mine mereu. Așa că le-am povestit și această parte bună, nu doar despre  pierderile suferite. 

 

MA: Credeți că România a învățat ceva din acest episod dificil de istorie? Cineva și-a cerut scuze pentru tot ce s-a întâmplat? 

Nu a existat nimic care să semene cu niște scuze oficiale. Când am reușit să recuperăm Zabola, după 15 ani de procese, locul acesta era în mare parte distrus. Când comuniștii au preluat proprietatea, în 1949, la un timp au început să fie incomodați de lucrurile noastre și într-o noapte au scos toate documentele din castel și le-au dat foc, toată istoria familiei. Câțiva săteni au scos din foc ce au mai reușit, iar acolo erau și câteva fotografii, care ne-au fost redate, iar după acele imagini am putut să reconstituim o parte din curte și din interior. 

Apoi, din 1956, aici a fost un preventoriu pentru copii. Am găsit camere întregi cu saltele murdare, ziduri sparte, plafoane căzute, nu mai era absolut nimic din mobila originală sau măcar sobele de teracotă sau alte elemente ce puteau fi recuperate.

MA: Ați putut ierta ce s-a întâmplat? 

Pe cine să iert? 

Ceea ce s-a întâmplat nu a fost cel mai simplu scenariu de viață nici pentru mine, nici pentru familia mea — mai ales pentru mama mea. Ea a lucrat într-o fabrică din Cluj, aproape până la sfârșitul vieții. S-a întors la Zăbala o singură dată după ce fusesem expropriați, pe vremea când încă locuia la Cluj. Din punct de vedere legal nu avea voie să intre pe domeniu, așa că a venit doar până la gard. Poate că a privit prin el, spre viața pe care o trăise odinioară acolo. Dar m-aș bucura să știe că Zăbala a renăscut și familia este încă aici. Lucrurile pur și simplu s-au petrecut așa cum s-au petrecut. Cei care au venit după noi în noaptea de 2 martie 1949 poate că ar fi putut refuza, dar până la urmă ar fi venit altcineva în locul lor. Nu poți să te opui cursului istoriei. Iar eu nu sunt genul de persoană care să rămână blocată în astfel de întrebări.

Ceea ce îmi aduce liniște este să știu că nu am dispărut. Sacrificiul mamei mele, puterea tăcută a bunicii și lunga tăcere pe care am îndurat-o nu au șters cine am fost. Ne-am întors — nu pentru a revendica privilegii, ci pentru a recupera memoria. Și facem acest lucru nu doar pentru noi înșine, ci și pentru cei care au fost înaintea noastră și pentru cei care vor veni. Ne vedem ca o verigă într-un lanț lung, iar rolul nostru este să păstrăm acea verigă cu integritate. Restaurarea acestui domeniu și conservarea istoriei și spiritului său este modul nostru de a menține acel lanț viu.

Ceea ce este, poate, cel mai greu de acceptat este că hărțuirea nu s-a încheiat. În ultimii 35 de ani, statul român a încercat în mod repetat să re-naționalizeze părți din proprietate și ne-a obstrucționat eforturile aproape la fiecare pas. Suntem prinși în proceduri legale de ani de zile, procese care rămân nerezolvate, fără o perspectivă clară de final. Este greu de înțeles că astfel de lucruri se întâmplă încă într-o societate democratică, dar se întâmplă. În multe privințe, istoria pare că se repetă. Și totuși, mergem mai departe, cu perseverență, pentru că a renunța ar însemna să permitem ca acea istorie să fie ștearsă a doua oară.

În cele din urmă suntem încă aici, nu din nostalgie, ci dintr-un sentiment de datorie.