Voi de ce v-ați apucat să faceți un muzeu despre abandon? Ați fost abandonate?

de Oana Drăgulinescu – fondator Muzeul Abandonului

Întrebarea pe care o primesc obsesiv în ultimii 4 ani: Dar voi de ce v-ați apucat să faceți un muzeu despre abandon? Ați fost abandonate? 

 – 6 săptămâni – în anii comunismului existau doar 6 săptămâni de concediu maternal pentru mame, așa că la acel moment am fost dusă la bunici. Am fost tare iubită acolo, dar știam că sunt cumva un musafir. 

 – 8 ani – m-am împrietenit cu niște fete dintr-o comunitate romă. Nu înțelegeam de ce fetele de vârsta mea nu mergeau la școală. Când am înțeles că ele nu știu să citească și să scrie am început să le învăț. Părinții lor i-au rugat pe bunicii mei să încetez, era o încălcare a regulilor comunității lor, în care fetele trebuiau să fie mai neștiutoare decât băieții. Când am acceptat să renunț la lecțiile de scris și citit am simțit că le abandonez. Ani de zile, văzându-le pe stradă, m-am întrebat dacă în secret au continuat să învețe să citească. 

 – 12 ani – am primit un câine, mi l-am dorit mult. Nu știam câtă responsabilitate înseamnă un câine. M-am apucat conștiincioasă să-l plimb și să am grijă de el. După câteva luni bunica mea s-a îmbolnăvit grav și a fost internată în spital pentru foarte mult timp. Am rămas doar eu cu bunicul. Ai mei au decis să-l ducă pe Rocky în curtea unui vecin, pentru că stătea foarte mult singur în casă și strica multe lucruri. Am început să-l vizitez acolo, dar o făceam cu vinovăția cuiva care l-a abandonat. Apoi Rocky a fost otrăvit de cineva care i-a aruncat otravă peste gard. Medicul a spus că nu are nicio șansă. Mi-am luat un scăunel și am stat cu el până a murit. Nu știu cât a durat, dar știu că deschidea ochii din când în când să vadă dacă mai sunt acolo. Au tot încercat să mă ia de acolo, să nu-l văd cum moare. Dar nu aș fi putut să mă iert dacă îl abandonam din nou. 

 – 13 ani  – un vecin simpatic, cel mai simpatic dintre băieții generației mele, ca un foc de artificii, mereu făcând o mică prostioară, spunând o glumă, aducând ceva bun ce puteam să împărțim cu toții….s-a sinucis. Am înțeles că l-au găsit în pod, spânzurat. Am privit ani de zile de la geam podul casei lui, încercând să-mi imaginez cât de singur s-a simțit în ultimele momente și cum toată bucuria și năstrușnicia lui ascundea atâta tristețe, pe care eu nu am văzut-o niciodată. Încă privesc bărbați care mi se par că seamănă cu el și îmi imaginez cum ar fi arătat la 30, 40, 60 de ani. 

– 16 ani – un prieten îmi dezvăluie cel mai mare secret al lui. Că părinții lui nu erau ai lui. Că fusese găsit la ghena de gunoi și deși era extrem de iubit de oamenii care îl adoptaseră nu putea să oprească șirul de întrebări: cine era femeia care l-a abandonat? Oare mai trăiește? Oare femeia care l-a privit astăzi insistent pe stradă este ea? Oare a mai făcut copii? Oare pe ei i-a abandonat sau i-a păstrat? Apoi m-a întrebat dacă știu pe cineva la poliție care ar putea să-l ajute să o găsească. Prietena mamei mele lucra la poliție și niște ani am asaltat-o la fiecare întâlnire, rugând-o, iar și iar, să mă ajute să o găsim pe mama care abandonase un copil la ghenă, la ghena de la scara 5. Este perioada în care am refuzat să mai duc gunoiul, nici acum nu-mi place să fac asta și dacă pot să găsesc pe altcineva să o facă în locul meu mă simt ușurată. 

– 19 ani – bunicul meu a fost bolnav toată copilăria mea, astm care îi bloca 80% din respirație și apoi cancer pulmonar. Am crescut cu sunetul acelei respirații hârâite venind din dormitorul lor și puseele cumplite de tuse. Când nu mai putea să respire deloc se izbea cu pumnii în piept, ca și cum ar fi putut elibera de acolo durerea și ceea ce bloca aerul. Când a descoperit cancerul era prea târziu, era în fază terminală, i  s-au mai dat 6 săptămâni de viață. Când a venit momentul final, după ce zăcuse zile în șir, s-a ridicat deodată din pat, a mers la geam, de unde îi plăcea să privească strada, a privit totul pentru ultima oară și s-a așezat pe marginea patului și a spus – s-a terminat. Și apoi a picat într-o parte. Au început țipetele bunicii, mătușile, toți cei care au început să se agite, să sune la vecini și la salvare…sau nu știu unde, dar era foarte multă agitație în casă. Dar nimeni nu era cu el. Privirea era aproape goală și atunci mi-am dat seama că nu mai avea nevoie de nimic, doar să fie cineva cu el. L-am ținut de mână și l-am mângâiat, până la final. 

– 31 ani – sunt într-un proiect de comunicare al unui ONG, care se ocupă de copii abandonați. Îmi fac un tur al activității lor și sunt dusă la tot felul de cazuri de prevenire a separării, de reinserție în familia de origine sau de preluare în asistență maternală. La finalul unei zile lungi mai avem doar o vizită pe listă, o casă de copii. Intrăm, și cât se fac prezentările, o fetiță cu ochi mari și negri și codițe lungi mă ia de mână și mă duce în camera alăturată, unde își făcea temele. Deschide caietele cu bețișoare și litere impecabile, ușor aplecate și începe să răsfoiască în liniște. După fiecare pagină se uită la mine, să vadă dacă observ cât de îngrijit este caietul și notele de 10 care înfloresc pe margine, scrise cu roșu. Ajunge la o pagină unde ceva fusese șters și pagina era puțin murdărită, o văd cum tresare și trece repede, să nu observ cumplita eroare. Între timp adulții mă cheamă, dar ea este mereu după mine, ca o umbră. Mi se spune să o ignor, că așa face cu toate femeile care intră. Realizez că sunt una dintre sutele de variante de mame care au intrat pe ușa acelei case, iar ea le-a arătat ce copil bun și cuminte este, cât de mult merită să fie iubită, cât de frumos scrie și cum nu deranjează cu nimic, nici măcar cu o vorbă. Tot timpul vizitei am simțit, din când în când, degetele micuțe căutându-mi mâna. Am plecat și am abandonat-o și eu, la fel ca toate femeile cărora le căutase mâinile și privirea. 

– 35 ani – filmez un reportaj despre efectele abandonului. Am găsit un subiect excepțional. O fată de doar 22 de ani, care vrea să devină asistent maternal. A ales această carieră pentru că la rândul său a fost salvată dintr-un orfelinat din Sighet, de o asistentă maternală care acum e mama ei de adevăratelea. Vrea să salveze și ea niște copii, așa cum și ea a fost salvată. Mergem la Sighet să filmăm, chiar în locul unde ea trăise cel mai mare coșmar, în urmă cu aproape 16 ani. Călătorim cu mașina, eu, ea și colegul meu operator, Andrei. Fata mignonă pare și mai mică pe bancheta din spate a mașinii, stă strânsă, ca o scoică fragilă. Își frământă mâinile și are ochii în lacrimi. Din când în când se uită spre mine ca și cum ar vrea să îmi spună ceva, dar mi-e teamă că dacă pornește fluxul de cuvinte pe care eu îl simt că stă să explodeze, nu se va mai putea opri, iar eu vreau să filmez totul la Sighet. Acolo ne întâmpină cineva de la primărie, fostul Cămin Spital este acum închis, dar ni se permite accesul și cineva ne aduce cheia. Persoana nu stă cu noi, doar ne dă o cheie de la un lacăt imens al porții de la intrare. Îi dau cheia fetei și îi fac semn lui Andrei să dea REC. Mâinile ei tremură în timp ce deschide poarta care ține captive toate coșmarurile copilăriei ei. Intrăm și filmăm tot ce ne povestește, locul în care îi spălau cu furtunul, foamea, frigul, bătăile, frica, singurătatea. Fata plânge în timp ce rostește ca într-o transă tot ce a ținut ascuns în ultimii 16 ani. Andrei și cu mine plângem la fel de tare. Avusesem un plan de filmare, acum nu mai am decât un gol enorm. Pe drumul de întoarcere nu a vorbit nimeni. Aparent ne îndepărtăm cu mașina de Sighet și de poveștile lui. Dar este doar o iluzie, locul acela rămâne în tine, ca un ghimpe. 

– 42 ani – A început pandemia și suntem toți izolați în casele noastre. Tot zgomotul și agitația se sting treptat și pentru prima oară în mai bine de 20 de ani…sau mai mult, am timp. Timp să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am pus în sertarele minții mele. Le desfac ușor, unul câte unul. Într-un sertar de memorie se află Sighetul și poveștile lui de abandon. Ca în orice sertar dezordonat, când îl desfac se împrăștie deodată sutele de istorii de abandon pe care le-am documentat în ultimii ani. Mă întreb ce sens au toate astea, toată suferința fără sfârșit a acestor suflete abandonate? Când vom crește suficient, ca societate, pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple? Cât suntem vinovați fiecare dintre noi? Cât sunt și eu vinovată? Cățelul abandonat când aveam 12 ani, fetele pe care nu le-am învățat decât jumătate de alfabet când aveam 8 ani, fetița ale cărei degete încă le mai simt pe mâna mea și pe care am lăsat-o la casa de copii, deși caietul ei era impecabil? Cât din rana asta imensă am creat-o și eu? Apoi m-am gândit cum ar arăta un spațiu în care toate poveștile acestea, cele mai triste povești din lume, să aibă un loc al lor? Cum aș putea să construiesc ceva pentru poveștile celor abandonați, pentru poveștile pe care noi nu vrem să le auzim și ei nu vor să le rostească? Cum ar fi acest spațiu al vindecării în care am putea face loc și lumină pentru durerea celor de lângă noi? Am putea învăța să-i ascultăm cu empatie și să devenim mai responsabili? Așa s-a născut Muzeul Abandonului, primul muzeu digital și participativ din România, care tratează una dintre cele mai grave răni ale istoriei noastre recente. 

– 46 ani  – Muzeul a crescut enorm în ultimii trei ani, a fost premiat, a avut expoziții, are zeci de mii de documente în arhivele sale digitale. Dar oare avem un impact real? Am schimbat ceva? Le televizor un candidat de extremă dreapta propune reînființarea orfelinatelor, un altul vorbește despre interzicerea avorturilor. Începem un nou an cu buget zero, pentru că muzeul nostru este cool dar trist, iar companiile nu vor să se asocieze cu tristețe. Mergem la cursuri de fundraising și suntem învățați cum să facem muzeul nostru mai mișto. Între timp oamenii muzeului au obosit și îmi dau seama cât de greu le este să bandajeze de atâta timp rana asta imensă. Cumva mă simt și eu abandonată și mi se pare că nu am făcut suficient pentru Muzeu. Apoi realizez că Muzeul are și el un destin, ca orice ființă. Nu îmi dau seama dacă muzeul s-a născut prea devreme, prea târziu sau chiar la timp. Uneori mi se pare singurul lucru pe care îl pot face este să îl țin de mână și să nu îl las singur.