Leagăn este unul dintre termenii cu care ne întâlnim cel mai des în documentarea pentru arhiva MA.
De la el am pornit și Dicționarul Abandonului, în încercarea de a defini termeni și concepte care astăzi au ieșit din uz și nu mai au aceeași semnificație penru publicul care nu a fost contemporan cu acestea.
Leagănele au fost centrele în care erau îngrijiți sugarii și copiii până la 3 ani.
Termenul este întâlnit încă de la finele secolului al XIX-lea, unul dintre cele mai cunoscute centre din sudul țării fiind 𝗟𝗲𝗮𝗴𝗮̆𝗻𝘂𝗹 𝗦𝗳𝗮̂𝗻𝘁𝗮 𝗘𝗰𝗮𝘁𝗲𝗿𝗶𝗻𝗮 𝗱𝗶𝗻 𝗕𝘂𝗰𝘂𝗿𝗲𝘀̦𝘁𝗶, înființat în 1897. Pe atunci, leagănul funcționa ca o creșă pentru sugarii și copiii sărmani până la 3 ani, care puteau fi adăpostiți împreună cu mamele lor, dar și pentru copiii orfani pentru care se încerca apoi plasarea în familii din mediul rural.
Iată un fragment extras dintr-un articol din 𝘇𝗶𝗮𝗿𝘂𝗹 𝗨𝗻𝗶𝘃𝗲𝗿𝘀𝘂𝗹 care descrie stupoarea autorului în fața unui leagăn din Lyon:
„Subsemnatul are o deosebită stimă pentru doamnele de la societatea „Principele Mircea“ care îngrijesc de copiii nimănui, înfiinţând în toate colţurile ţării, aşa zisele „leagăne” pentru copiii găsiţi.
În Apus, procedeul acesta se utilizează de mult. De pildă, în Franţa, la Lyon, există un mare „leagăn“ pentru copiii găsiţi.
Sunt câteva corpuri de case, sistematic organizate, cu medici şi cu sute de Infirmiere.
La leagăn, copiii au „numere“ ca deţinuţii în închisori.
Când mama vine să-şi vadă copilul—dacă vine vreodată — ea nu şi-l reclamă pe numele Lui
Ci spune :
— Aş vrea să văd pe nr. 2145.
Iar portarul îi dă lămuririle necesare” – 𝗨𝗻𝗶𝘃𝗲𝗿𝘀𝘂𝗹, 𝟭𝟲 𝗳𝗲𝗯𝗿𝘂𝗮𝗿𝗶𝗲, 𝟭𝟵𝟯𝟯.
În 𝟭𝟵𝟱𝟰, termenul „leagăn” este temporar înlocuit cu sintagma „case ale copilului”, instituții aflate în subordinea Ministerului Sănătății. Ele acomodau sugari și copii de până la 3 ani, orfani sau care din diferite motive nu puteau fi îngrijiți în familie.
Iată unul dintre exemplele de narațiune a vieții într-o „casă a copilului”, extras din presa comunistă, 𝗙𝗲𝗺𝗲𝗶𝗮, 𝗻𝗼𝗶𝗲𝗺𝗯𝗿𝗶𝗲 𝟭𝟵𝟱𝟬, 𝗻𝗿. 𝟭𝟭:
„Intrăm mai întâi în pavilionul copiilor până la vârsta de un an. O curăţenie exemplară, ca într-o farmacie, domneşte peste tot. Pe săli în care mozaicul luceşte ca oglinda,întâlneşti de la un salon la altul, surorile îmbrăcate în halate albe, curate, cu înfăţişare corectă, cu bunăvoinţă şi dragoste pentru marea sarcină ce Ii s-a încredinţat. Ceea ce se pare curios este faptul că într-o astfel de casă, în care trăesc atâţi copii sugari, nu se aude niciun ţipăt, niciun scâncet.
— Dacă copilul primeşte hrana la timp, dacă este sănătos şi curat, este normal ca el să nu plângă, explică una din surori.
Gândul ne duce deodată, cu ani în urmă, la leagănele de copii, care existau în unele oraşe din ţară. Ne trec prin minte feţele palide ale copiilor de atunci, ochii lor trişti, interioarele înspăimântător de reci, lipsa de bună voinţă şi dragoste a îngrijitoarelor, lipsa de căldura a căminului şi mai ales numărul îngrozitor de mare al celor care mureauu, neştiuţi de nimeni, înregistraţi doar ca cifre în catastife.
Dar zâmbetele deschise, curate, ale copiilor ce ne privesc, ne amintesc că acest trecut se îndepărtează tot mai mult. Ne amintesc că, pentru a nu mai reveni, trebuie să luptăm cu îndârjire împotriva duşmanilor noştri”.
Presa comunistă descrie leagănele trecutului ca instituții în care copiii nu învățau să vorbească sau să meargă, spații în care rămâneau „înapoiați”:
„Copiii noştri au jucării. Li se vorbeşte mult, pentru că în felul acesta să poată şi ei vorbi şi desvoltarea lor este controlată prin diferite examene, care constată dacă se desvoltă potrivit vârstei. Întrebuinţăm pentru aceasta diferite metode pe care ni le pune la îndemână şi în acest domeniu, vasta experienţă a Uniunii Sovietice. De pildă, cum ar fi metoda de a controla dacă un copil are auzul, văzul normal dezvoltate şi altele”– extras din Femeia, noiembrie 1950, nr. 11.
În fapt, descrierea din această revistă însemna că după vârsta de 3 ani, starea de sănătate a copiilor era evaluată – cei sănătoși ajungeau în casele de copii pentru preșcolari, iar cei suferind de diferite afecțiuni erau împărțiți între „recuperabili”, „parțial recuperabili” și „nerecuperabili” și erau repartizați în centre dedicate – școli speciale, cămine-atelier, cămine-spital și altele.
După reorganizarea sistemului de protecție a minorilor de la începutul anilor 1970, aceste unități 𝗿𝗲𝗮𝗽𝗮𝗿 𝘀𝘂𝗯 𝗱𝗲𝗻𝘂𝗺𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗱𝗲 „𝗹𝗲𝗮𝗴𝗮̆𝗻𝗲” aflate în continuare sub coordonarea Ministerului Sănătății la nivel central, respectiv a consiliilor populare județene la nivel local.
𝗟𝗲𝗮𝗴𝗮̆𝗻𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗶 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝘂𝗻𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 𝘀𝗮𝗻𝗶𝘁𝗮𝗿𝗮̆ 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗮𝘀𝗶𝗴𝘂𝗿𝗮̆ 𝗰𝗿𝗲𝘀̧𝘁𝗲𝗿𝗲𝗮, 𝗲𝗱𝘂𝗰𝗮𝗿𝗲𝗮 𝘀̧𝗶 𝗶̂𝗻𝗴𝗿𝗶𝗷𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗺𝗲𝗱𝗶𝗰𝗮𝗹𝗮̆ 𝗮 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗶̂𝗻 𝘃𝗮̂𝗿𝘀𝘁𝗮̆ 𝗱𝗲 𝗽𝗶̂𝗻𝗮̆ 𝗹𝗮 𝟯 𝗮𝗻𝗶, care potrivit legii beneficiază şi de ocrotire în aceste unităţi, precum şi a unei categorii de copii care în funcţie de dezvoltarea şi starea lor de sănătate, necesită asistenţă medicală (deficienţi mintali, prematuri, bolnavi psihici sau tbc, mari mutilaţi, familii dezorganizate). – extras din Decretul privind stabilirea normelor unitare de structură pentru unităţile sanitare, 16 mai 1973.
Retorica împotriva sistemului de ocrotire ante-comunism continuă și în anii 70. Iată încă un exemplu găsit de echipa noastră de arhivare:
„Este cazul să amintim un fapt deosebit de semnificativ: pînă în ceasul de început al revoluţiei socialiste în ţara noastră, noi aveam, pe întreg cuprinsul ţării, doar trei leagăne pentru copii, în Bucureşti, Sibiu şi Craiova. Şi toate trei își datorau existenţa donaţiilor unor persoane particulare. Leagănul din Bucureşti se numea Sfînta Ecoterina sau cam aşa ceva, adică totul era la mîna unei mile creştineşti şi drumul copilului îngrijit aici purta amprenta acesteia.” (𝗙𝗹𝗮𝗰𝗮̆𝗿𝗮, 𝟭𝟵𝟳𝟴).
Leagănele erau instituții supraaglomerate, dinamica abandonului sugarilor și copiilor mici depășind cu mult capacitatea de răspuns a statului (de exemplu, în 1988 leagănul din Ploiești adăpostea 261 de sugari și copii mici, în ciuda faptului că avea normată o capacitate de primire de numai 188 de locuri). Leagănele sufereau și de un deficit cronic de personal medical și de îngrijire calificat.
În iarna lui 1988, temperatura din Leagănul Botoșani a atins recordul negativ de 6 grade Celsius. În același an, în țară funcționau 65 de leagăne cu o capacitate maximă de 13.878 de locuri. În Bucurețti funcționau cinci leagăne cu o capacitate de 𝟭𝟮𝟬𝟬 𝗱𝗲 𝗽𝗮𝘁𝘂𝗿𝗶. Aprinderile la plămâni și alte afecțiuni respiratorii erau printre cauzele principale ale mortalității copiilor instituționalizați.
Copiii cărora nu le lipseau nici dragostea, nici jucăria, nici hrana adecvată, potrivit narațiunii partidului, sunt cei în fața cărora s-a cutremurat o lume întreagă la căderea comunismului, cei lăsați să stea în propriile fecale, hrăniți cu un terci gros de lapte, insuficient dezvoltați și mai niciodată ridicați din pătuțurile de fier.
„Creșteau acolo ca într-o seră prost luminată, friguroasă. Se deosebeau net de noi, cei care veneam din familie. Stăteau acolo înghesuiți câte 30-40 într-un salon, cu o singură îngrijitoare pentru toți. Cine să fie atent la nevoile fiecăruia? Nici să vorbească nu știau, n-aveau de la cine învăța. Se chinuia apoi logopeda de la cămin să le pună, unul câte unul, cuvintele pe buze. Veneau la cămin bătuți, cu o frică animalică, cu sechele psihice – numai dacă treceai pe lângă dânșii, fără măcar un gând de a le face rău, de a-i atinge, începeau să tremure ca epilepticii și să țipe”, Jurnalistul Viorel Ilișoi în jurnalul său online, viorelilisoi.ro.
Proiectul cultural a fost finanțat în cadrul Programului cultural 2021 – București – Oraș deschis. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Primăriei Municipiului București sau ARCUB. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro
Proiect co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) – Sesiunea II 2021. „Muzeul Abandonului. Muzeu forum digital și participativ” – aria tematică Artă Digitală și Noile Medii. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.