Fiica abandonului

MĂRTURII

Pentru mine abandonul este un mare mister, marele necunoscut, marele vinovat – sau nu – de toate bubele și deficiențele familiei noastre. Părinții mei nu m-au abandonat. Au fost niște părinți extrem de grijulii, de iubitori în felul lor, foarte devotați, mereu prezenți fizic. Am rămas o familie întreagă, de la început până acum. Îi cred cu adevărat că au dat tot ce au putut, că au fost cei mai buni părinți care ar fi putut ei sa fie. Și totuși a fost dificil.

Amândoi părinții mei au crescut la casa de copii. Mama de pe la patru ani, tata de pe la nouă. Își cunoșteau familiile, cel puțin parțial. În vacanțe se duceau acasă la părinții lor și erau vizitați din când în când de mame și de alte rude. Mai primeau câte un pachet – tata mai des decât mama.

Familia mamei s-a destrămat pe când ea avea doi ani. Era singurul copil. Mama ei (bunica mea) cică ar fi inițiat divorțul, deși chiar ea a recunoscut în mai multe rânduri că soțul ei nu era un om de lepădat. Din câte știm noi, nu fusese vorba nici de abuz, nici de alcoolism, nimic grav. Cert este că bunica și-a luat fetița și s-a mutat la mama ei (străbunica mea), într-un sat din Moldova. Erau foarte săraci pentru că nici ei nu avuseseră tată – murise în război – și aveau mulți copii. Bunica mea avea un handicap fizic și numeroase probleme medicale, din cauza cărora nu prea a putut lucra toată viața ei. Stătea des prin spitale. În curând nu s-a mai putut îngriji de copil (mama mea) cum trebuie și l-a dus la casa de copii. Era începutul anilor 60. Peste doi-trei ani bunica s-a recăsătorit și a avut alte fiice, pe care le-a crescut împreună cu noul soț. Dar pe prima fiică (mama mea) au lăsat-o la casa de copii. O luau doar în vacanță acasă. Spuneau mereu că îi e mai bine acolo, la oraș, „la școală”. Că acolo are un viitor mai bun, face școală serioasă, lucru care chiar s-a adeverit, într-un fel. Mama a fost singura dintre fiice care a făcut facultate și și-a depășit condiția socială mai ușor decât celelalte surori. Una dintre mătuși mi-a spus odată că și ea și-ar fi dorit să o fi dat părinții la casa de copii, că era invidioasă cumva pe mama mea. Dar mama a fost un copil instituționalizat. Ea a trăit fără mamă, fără tată de la patru ani. Un copilaș abandonat timp de zece luni pe an. Tatăl ei natural cică ar fi încercat să vină să o viziteze, însă noul soț al bunicii l-ar fi alungat de la poartă. Cert este că nu mai știm absolut nimic despre el de atunci. Când a devenit și mama adult, se purta de parcă nu era nicio diferență între ea și surorile ei, care crescuseră acasă. Și noi mergeam în vizită la bunici, precum ceilalți nepoți. Se purtau de parcă nu fusese nimic, de parcă fuseseră o familie normală. Mereu am fost cu toții buni la a păstra aparențele. Orice ar fi, numai să părem o familie normală. Să nu știe lumea că suferim, să nu știe lumea că sunt probleme, să nu știe lumea că tata bea. Asta ni se trage de la mama. Așa e ea. Sau așa a făcut-o viața ei. Nu ar recunoaște nici picată cu ceară că suferă, că mai și greșește, că are momente de slăbiciune, că are uneori nevoie de ajutor, că nu e perfectă, că are nevoie de o vorbă bună, de prieteni, de afecțiune. Știu că ne iubește, pe fratele meu și pe mine. A muncit fără să crâcnească toată viața pentru noi. Nu s-a plâns niciodată că e prea greu, că nu are chef, că are nevoie de pauze sau de relaxare. Dar se plângea încontinuu de ceilalți – de tata, de colegii de serviciu, de vecini, de rude, de oamenii străini întâlniți pe stradă, de noi. Toți eram suspectați de cele mai rele păcate. La cea mai mică neplăcere, căuta imediat un vinovat – niciodată nu era ea. Nu știe să arate afecțiune, deși acum, de când e bunică, încearcă. Consideră gesturile tandre suspicioase ori drept slăbiciune. Nu a vorbit niciodată nimic cu mine. Din ceea ce îmi reproșează câteodată am înțeles că nu mă cunoaște absolut deloc. Nu știe cine sunt, ce simt, ce gândesc, prin ce trec. Nu cred că a știut vreodată. Nu mi-a zis niciodată o vorbă de încurajare sau de laudă. Pentru ea, rolul ei de mamă se reduce la a ne asigura traiul și la a fi paznicul etic al tuturor acțiunilor mele, criticul meu cel mai vigilent. Oricând mi s-a întâmplat ceva rău, a fost doar din cauza mea – după părerea ei. Și atunci când aveam patru ani și am căzut de mi-am julit genunchii, și atunci când am fost discriminată de un cadru universitar răzbunător, și atunci când bebelușul meu nu mânca bine. Noi toți suntem slabi și păcătoși, iar ea perfectă. Dar eu am fost acolo. Am văzut-o când plângea nopțile, când privea în gol, am văzut lipsa zâmbetului pe fața ei, încordarea permanentă a frunții. Am văzut că nu poate adormi când e singură acasă, că are frici puternice, despre care nu a vorbit niciodată. Văd și acum că nu știe să se relaxeze, să savureze o plăcere, să aibă încredere în oameni, să fie veselă și optimistă. Nu spune nimănui niciodată că a crescut la casa de copii și nici nouă nu ne povestește despre asta decât tangențial. O iubesc și o respect enorm și nu o judec pentru tot ce am scris mai sus. A reușit să facă cea mai bună variantă de limonadă din lămâile pe care i le-a dat viața ei de copil abandonat. Mi-aș dori însă, pentru ea și pentru noi, să găsească resursele pentru a se deschide la un moment dat și a vorbi despre traumele ei cu un specialist, sau măcar cu noi. Dar poate e pur și simplu prea dureros. Pot să înțeleg și asta.

Tata are o istorie și mai complicată. O redau pe scurt, așa cum mi-a explicat-o el. Copil din flori, născut într-o familie de țărani gospodari, considerați chiaburi de comuniști și cu istoric liberal pe deasupra. Familia pierde tot avutul la colectivizare, iar tata își începe viața la mijlocul anilor 50, cu stigmatul originii nesănătoase peste cel al copilului din flori. Adorat de unii membri ai familie mai mult decât de către propria mamă, tata a crescut ca un răsfățat în sânul familiei extinse. Dar asta doar până la vremea școlii. Timpurile se schimbau. Traiul bun, cu care fusese obișnuită familia, nu mai putea fi menținut. Bătrânii familiei mureau sau deveneau prea bătrâni pentru a se putea îngriji de tata, iar mama lui, încă necăsătorită, pleca des la muncă. După ce a absolvit primele clase în sat, familia s-a hotărât să îl trimită la casa de copii. Și ei au motivat tot „pentru o școală mai bună, la oraș”, dar și pentru a șterge pata originii nesănătoase. Un copil instituționalizat era considerat copil al patriei comuniste și se dezicea astfel de trecutul familiei. Doar așa avea șanse să fie primit la facultate. Dar asta e doar jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate este că nu toți membrii familiei îl priveau pe tata cu ochi buni. Unii îl considerau o pată pe renumele bun al familiei, o rușine, dovadă vie a greșelii mamei lui. Nu știe nici astăzi cine este tatăl lui. Tata a cunoscut iubirea în copilărie, dar poate nu de la cine ar fi avut cel mai mult nevoie – nu de la mamă, și nu de la tată. Și apoi a cunoscut și abandonul. S-a trezit la nouă ani într-o casă de copii. Când povestește despre perioada aceea se eschivează într-un ton anecdotic. Redă cu mândrie poznele făcute de el. Dar poveștile sunt mereu despre el împotriva lumii, el singur, cum a reușit să fenteze o regulă sau vreun educator. Nu vorbește niciodată despre mama lui, deși el se ducea mai des acasă – în toate vacanțele, uneori și la sfârșit de săptămână. Primea vizite și pachete destul de des, în comparație cu alți copii. S-a salvat prin inteligență. Citea foarte mult și era cel mai bun la școală. A absolvit cu brio facultatea, a primit repartiție într-un oraș, și-a întemeiat o familie. E un om absolut minunat, special. Dar tata a fost alcoolic. Unul total atipic. Nu bea tărie, doar bere și vin, și avea perioade lungi când nu bea deloc. Nu făcea urât, nu era violent, și era mereu conștient de greșeala lui, mereu cu coada între picioare, promițând solemn în fiecare dimineață că a fost ultima dată. A luptat enorm cu el. Mama îi imputa mereu că e slab. Eu acum cred că el de fapt era foarte puternic pentru că reușea perioade atât de lungi să nu bea. Nu au înțeles că alcoolismul este o boală și că tata avea nevoie de ajutor. Schimbarea cea mai mare care se producea când era băut era că se transforma din omul modest și împăciuitor într-un radical critic al societății. Se vedeau atunci marea dezamăgire a lui față de lume, neîncrederea în stat, în oamenii de succes – „toți sunt niște hoți” – scepticismul lui față de tot ce e schimbare și nou. Când noi copiii ne-am făcut mari și am început să îi sugerăm să facă terapie, să își vindece rănile emoționale, ne-am izbit de un zid și de tăcere totală. Nici pe el nu l-a învățat nimeni să comunice, să vorbească despre emoțiile și nevoile sale. Cred că s-a simțit tot timpul vinovat față de noi pentru că ne-a trecut prin calvarul alcoolismului. Dar pentru mine și mai gravă a fost lipsa lui de acțiune și de încredere în sine, în viață, în ceilalți oameni. Adevărul e că nu prea a fost prezent ca tată în viețile noastre. A fost tată mai mult așa, la nivel spiritual și ideal. Un tată onorific. Dar un copil are nevoie ca tata să îl învețe să înoate, să meargă pe bicicletă, să îl ducă la tenis dacă tot îl roagă de ani de zile, să îi ia apărarea când un bully îi face zile fripte la școală, să nu uite când e Sfântul Nicolae, să îi care bagajele când se mută în capitală la facultate, să îl aștepte la gară când vine acasă. Nu am știut niciodată dacă el nu știa ce are de făcut pentru că nici el nu avusese parte de așa ceva, sau dacă știa ce trebuie făcut dar nu avea disponibilitatea necesară. Era cumva mereu obosit, mereu absent, retras fie în sfere înalte, fie în alcool, preocupat și extenuat de propria luptă cu demonii necunoscuți nouă. Folosesc timpul trecut pentru că acum s-a schimbat. La bătrânețe are parte de ceva mai multă liniște și nici nu mai bea. Dar cu noi tot nu vorbește. Îmi rămâne doar să fac presupuneri despre el, din ce mi se pare mie că reușim să comunicăm la nivel non-verbal. Dar poate presupunerile mele sunt greșite.

Norocul părinților mei a fost probabil că s-au găsit unul pe celălalt. S-au cunoscut la casa de copii, când erau adolescenți. Și de atunci au rămas împreună. Atașamentul a fost cel mai important, mai important decât sănătatea mentală, decât alcoolismul, decât liniștea casei, decât greutățile și lipsurile materiale, decât orice. Orice numai nu încă un abandon. Asta e o valoare frumoasă, pe care ne-au transmis-o și nouă. Doar că tot timpul au rămas fixați unul pe celălalt și cred că, din păcate, noi copiii am alunecat pe locul doi. Pentru mama nici un preț nu era prea mare pentru a-l salva pe tata de alcoolism. Toți trebuia să ne sacrificăm pentru asta, chiar cu prețul de a responsabiliza copiii mult prea devreme. Când aveam doar cinci ani mi-a reproșat că tata a ajuns la crâșmă în ziua respectivă din cauza mea, că nu m-am îmbrăcat destul de repede să mă duc cu el când a plecat de acasă. Am crezut-o. Nu m-am simțit niciodată prioritatea părinților mei. Ei doi erau un univers, iar noi creșteam cumva pe-acolo, prin jur. Nu s-au jucat cu mine, nu au făcut teme cu mine, nu au stat de vorbă cu mine decât despre banalități cotidiene.

Câte dintre disfuncțiile acestea vin din abandonul lor în casa de copii? Sigur că nu putem da vina doar pe asta sau doar pe ei. Dar cu siguranță trecutul lor, păstrat secret de ochii lumii, ne-a făcut să fim o familie disfuncțională, cu probleme emoționale și de comportament social. Am scris aici în speranța că asta mă vă ajuta pe mine să transmit cât mai puține dintre aceste probleme generației viitoare.

Mărturie anonimă donată din Weimer, Germania.