Loader

Hainele erau la uscat

Bagajele abandonului

Sunt din Azerbaidjan și am locuit în Ucraina mai bine de 10 ani. Acolo era casa mea și a familiei mele. Am o soție și un copil de 4 ani. Războiul din Ucraina ne-a obligat să ne abandonăm tot și să plecăm.
Am bănuit din timp că va fi război și i-am cerut soției mele să ia copilul și să plece din țară în august 2021. Dar soția mea nu m-a crezut. Atunci nu am putut-o convinge că trebuie să plece din Ucraina. De fapt, nimeni nu credea că vă fi un război. Dar eu cred că autoritățile au știut mult mai devreme. Marea lor greșeală a fost că nu au început evacuarea din iarnă, din toamnă. Dar timpul nu poate fi dat înapoi. Nu mai este posibil să remediem eroarea ce a urmat.
24 februarie, dimineața, ora 4:30, orașul Irpen. La doar trei kilometri de orașul Bucha. Mă duceam la muncă, după ce m-am convins că am așteptam degeaba, înfricoșat toată noaptea, atacurile rusești; ușurat de această realizare am ieșit să fumez pe balcon. Erau multe case noi în orașul nostru, clădiri noi, relativ înalte. De la 5 la 22 etaje. Noi locuiam la etajul doi al unei clădiri cu șapte etaje. Multe începuturi.
Și așa, cât eu fumam o țigară, s-a auzit prima explozie a unei rachete căzută la Kiev, la 40-60 de kilometri de mine, într-o zonă rezidențială. Explozia a fost puternică, am înțeles asta după felul în care pământul și pereții casei mele s-au cutremurat.
Mi-am dat seama imediat că nu a fost un salut întârziat în onoarea zilei de 23 februarie. Mi-am dat seama că acesta este începutul războiului. Am băut cafea și fumam. Din inerție. În timp ce mă pregăteam, aproximativ șapte rachete au căzut peste Kiev. Nu le număram, dar le-am simțit pe toate.
Am auzit explozii cu o diferență de timp de 2-4 minute. Așa cum aștepți tunetul după fulger și numeri cât de departe a fost. Soția mea era cu mama ei, în sat, la 20 de kilometri de mine, împreună cu fiul nostru de 3 ani. Am terminat cafeaua, m-am spălat pe față, m-am îmbrăcat și am plecat la Kiev la muncă. Acolo am văzut cozi lungi la bancomate. Oamenii au mers cu frică, străzile erau aglomerate de oameni și mașini, mulți au încercat imediat să plece. A fost o panică tăcută în rândul a peste 10 milioane de oameni.
Chiar în prima zi a războiului, 5 milioane de civili au părăsit Kievul. Înainte de a ajunge la locul de muncă, la 500 de metri, am primit un SMS că închidem magazinul în acea zi. Era liniște, în jurul orei 6:45. Mi-am dat seama că trebuie să mă întorc șă îmi duc familia într-un loc mai sigur. Adică e timpul să-i scot undeva din Ucraina, din orice loc din Ucraina. Am urcat în autobuz pe la 7:15. M-am întors acasă la Irpin pe la 11 dimineața. Blocajele de trafic au transformat 30 de minute cu autobuzul în 3-4 ore, aceelași drum zilnic. Am intrat în apartamentul meu, am scos o geantă de sport, care conținea deja toate actele mele. Toate lucrurile mele erau la uscat în balcon, proaspăt spălate, iarna. Mi-am dat seama că nu are sens să le iau, sunt ude. Am luat ce era uscat și curat. Un pantalon militar era pe mine, o pereche de blugi într-o geantă, un tricou pe mine, al doilea într-o geantă. Pe mine erau niște cizme militare, în geantă erau adidași. Am făcut perechi. Un bagaj pentru orice vreme, dar ușor de cărat.
Tot în geantă era și cuțitul meu de vânătoare. Singura armă pe care am luat-o când mi-am dat seama că e posibil orice. Nu a fost suficient timp pentru a economisi bani pentru a cumpăra o pușcă de asalt AK-74u Kalashnikov scurtată de calibrul 5’45 mm. (Da, ce credeai? Sunt în război de la 3 ani. Noi nu ne jucam de-a ninja sau cu roboței, ci cu tancuri și mitraliere).
Am plecat din casă. M-am întâlnit cu un prieten pe stradă. L-am convins să meargă cu mine la biroul de înregistrare și înrolare militară pentru a ne înscrie în Forțele Armate ale Ucrainei sau în apărarea teritorială. Îmi doream cu tărie să apăr țara adoptivă. Traiul meu de acolo. Dar la biroul de înregistrare și înrolare militară ne-au spus: – “Toți plecați acasă. Nu acceptăm pe nimeni altcineva astăzi”. Și biroul de recrutare s-a închis.
Ne-am așezat în parc și am discutat ce să facem în continuare. La 13:40 am hotărât că trebuie să plecăm din oraș. L-am încurajat și pe el. Apoi eu și prietenul meu ne-am luat rămas bun, el a plecat acasă, eu am plecat în sat, pentru sotie și copil. Era cam 14:00. Aproape 30 de kilometri pe jos, pentru mine nu e mult. Dar nu era nici un moment de pierdut.
Pe drum, după 18 kilometri, m-am dus la un prieten, avea mașina mea, plănuiam să o iau, dar, la ce bun? Nu mai exista picătură de combustibil în acea zonă. În acel moment, când treceam pe lângă Vorzel, pe cer au apărut elicoptere rusești, Mi-8, Mi-24 și Ka-52. Au zburat destul de jos încât să-i pot vedea. Mi-am dat seama că acestea sunt elicoptere rusești, pentru că noi nu avem un elicopter Ka-52 în serviciu în Ucraina. Aceasta este tehnologia rusă. Elicopterele au zburat în direcția satului Gostomel.
Deja începuse o invazie pe scară largă a trupelor rusești în Ucraina. O adevărată bătălie avea loc în Gostomel și Bucha, în orașul Ivankov, iar apoi tancuri și camioane rusești cu soldați intraseră deja în satul Borodyanka. Mi-am dat seama că era periculos să plec acum din satul meu și trebuia să așteptăm. Toți băieții și bărbații s-au adunat și s-au dus la managerul local, șeful satului, cu întrebarea, cum ne apărăm? Unde sunt armele? De ce oficiile de înregistrare și înrolare militare din zona nostru sunt toate închise? Creați o apărare teritorială. Vrem să ne apărăm familiile, dacă altcineva nu o face. La care ni s-a spus că nu s-a primit un astfel de ordin de la administrația centrală.
Întoarceți-vă acasă. Și ne-am întors. Am construit adăposturi din pivnițe. Și am trimis familiile în aceste pivnițe. Ne-am organizat în apărare teritorială. Puncte de control au fost amenajate la fiecare intrare și ieșire din sat. Și eu la datorie, lângă pivnițele noastre, unde erau familiile noastre. În a doua zi de război am rămas fără electricitate, în a treia fără gaz. În a 5-a zi de război am rămas fără apă și am fost complet înconjurați. În apropiere, la 5-7 kilometri au avut loc bătălii și au fost staționate trupe. Am avut noroc că nu au intrat în sat.
Pe 5 martie, dimineața, pe la ora 11:00, cinci rachete au zburat în satul nostru. Două dintre ele au lovit clădiri rezidențiale. Din fericire, nimeni nu a murit, deoarece oamenii erau la adăpost. În acel moment, eu adunam apă în două bidoane de 25 de litri dintr-o fântână. Una dintre rachete a lovit clădirea care se afla peste drum, la câțiva metri de mine. Am reușit să mă ascund în spatele fântânii, dar vecinul meu, care mergea cu bicicleta în apropiere, a fost rănit la picior de o schijă. L-am ajutat să ajungă la adăpost și apoi am dus apa în subsol. Pentru ca oamenii să aibă ceva de băut. A fost ziua în care am înțeles clar că trebuie să plec din sat.
Pe 6 martie, în jurul prânzului, cei doi vecini și colegi ai mei și cu mine am asistat la o lovitură puternică de artilerie către una dintre principalele autostrăzi, numită popular autostrada Jytomyr, la ieșirea din satul Mykolaivka, care se află la 7 kilometri de satul nostru. Mi-am luat fiul și soția, ne-am urcat în mașina unui vecin, noi și încă 7 mașini încărcate cu familii am plecat din acest teritoriu într-o coloană. Am mers la Vinnitsa. Am ajuns în regiunea Vinnitsa în 4 ore. Acolo era relativ liniște.
Am stat în Vinnița, în casa părinților vecinilor cu care am plecat din sat. Am stat acolo aproape trei săptămâni. Așteptam un salariu, ca să fie bani de drum, ca să merg mai departe. Știam că urmează o criză umanitară foarte curând. Că drumuri, poduri și multe benzinării sunt aruncate în aer. Este puțin probabil ca produsele alimentare să ajungă aici.
Dacă nu ne era frică de rachete, că nu par reale, ne era frică de gândul că o să murim de foame. Am venit în Moldova, de acolo în România. Ne-am propus să mergem și mai departe, dar România ne-a primit atât de bine încât nu am vrut să mergem mai departe. Așa că am ajuns la București. Suntem recunoscători României pentru ceea ce face pentru noi! Nu vom uita amabilitatea salvatoare! Voluntarilor, președintelui, asociațiilor, tuturor.
Mărturie donată de Jahangir pentru Muzeul Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC