Loader

Hârtii. Hrană. Haine.

Bagajele abandonului

Pe Veronika am cunoscut-o de Ziua Internațională a Refugiatului,

o denumire cumva sofisticată a unei zile pe care nimeni nu vrea să o sărbătorească vreodată. Ne strânsesem să găsim mici motive de bucurie în toată situația grea. Unul ar fi că muzeele își deschid porțile pentru vecinii care s-au adăpostit în București.

„Cum te numești?” 

„Veronika.” Stă atât de dreaptă și serioasă încât, pentru o clipă, cred că însoțește un minor la eveniment. De fapt ea este minorul. Are 15 ani și a venit aici din Odessa. Pentru că nu vreau să îi pun întrebările grele și previzibile, o rog să îmi povestească cum era o zi obișnuită pentru ea înainte de 24 februarie 2022.

„Învățat, făcut lecții, repetat. Grija cea mai mare era una foarte mică, dacă te gândești. Trebuia să mă pregătesc pentru examene. Apoi, pe lângă, fiecare zi cuprindea ceva din ce iubesc să fac. Ca răsplată. Îmi plăcea să desenez, să cânt și să exersez instrumentele mele.”  Vorbește la trecut despre hobbiurile ei zilnice.

Are în brațe un instrument mare care seamănă cu o cobză, dar pe care nu cred că l-am mai văzut vreodată. Încerc să îi număr corzile metalice, mă pierd când depășesc 50. Aleg să o întreb de muzică. Ce îi place să asculte când e fericită? Dar când e tristă? În ce muzica se … refugiază?

„Asociez fericirea cu Ucraina, așa că ascult muzica noastră când sunt fericită. Apar mereu melodii noi de când cu perioada asta. Poate le ascult și ca să aducă fericirea. Pentru stările apăsătoare am toate cântecele lente englezești. Cele clasice pe care le ascultă oamenii răniți din dragoste. Dragostea mea e muzica. O studiez de când aveam 6 ani.”

„Ce ai luat cu tine când ai plecat? Ce aveai în bagaj?”

„Credeam că plecăm temporar; când pleci pentru scurtă vreme iei doar lucruri necesare. Hârtii, hrană, haine. Lucruri de care știi că o să ai nevoie pentru că ai impresia că o să știi și ce vei face cât ești plecat. Actele te ajuta să treci dintr-o parte în alta, banii să te întreții și hainele să mergi în continuare. Și să te întorci. Așa crezi. Am venit în România cu mama. Ea a făcut bagajul nostru. Pur și simplu am plecat, fără o destinație anume, nici nu conta din moment ce nu știam oricum ce o să se întâmple. Am ales România pentru că este mai aproape de Odessa, nu pentru că voiam să locuim aici sau altundeva decât acasă la noi.” Acum are din nou chip de adult. „Eu am luat bandura.” Deci așa se numește instrumentul.

„E ciudat ce merge înainte ca și când nu s-a întâmplat nimic. Facem lecții zilnic. Școala continuă online, nu s-a oprit nici în pandemie, nu o oprește nici războiul; dacă o privești metaforic poate pentru că e legată de viitorul nostru. Nimeni nu prea să își întrerupă viitorul. Așa că îl continuăm pe zoom.”

Urmează un moment muzical și Veronika urcă pe scena micuță cu instrumentul ei neobișnuit în brațe. Bandura. Bagajul cu care a plecat ea din Odessa. Bandura este un instrument muzical ucrainean. Poate să aibă până la 65 de corzi metalice (12/17 de bas și 50 de corzi înalte cunoscute sub numele de prystrunky.) Pentru Veronika a fost o condiție ca să schimbe profesoara și a trecut de la pian la bandură la care a rămas în ultimii 5 ani. Alege o melodie frumoasă și veselă despre iubirea pentru Ucraina. La final toți plângem.

Când o întreb de ce îi e cel mai dor spune că de bunica. Face o pauză, înțeleg că ea a rămas acolo, apoi o aud mai încet „Mi-e foarte dor de toate animalele care au rămas în Odessa și de fapt…îmi lipsește sentimentul de acasă”

Când coboară de pe scenă îi spun că vreau să notez ce am vorbit și se bucură, vrea să ajungă povestea ei la toți voluntarii care le-au ajutat pe ea și pe mama ei să treacă ușor prin Isacea spre România. Singura parte ușoară din toată povestea a fost empatia și ajutorul cu care au fost întâmpinate aici. Vrea ca ei să continue să ajute alți oameni care fug de la ei de acasă.

„ preferi să te întrebe lumea de război, sau să nu mai pomenească despre așa? Cum iți e mai greu?”

„Să fiu sinceră, e destul de multă confuzie printre cei de vârsta mea din România. Dar e și normal. Simt că ei nu vor să locuim aici, dar nici noi nu vrem, vrem să nu fim în calea războiului, dar nu putem să ne mutăm țara, așa că ne mutam noi până trece. ”

Melodia interpretată de Veronika se numește “назустріч долі” și este despre recunoștință pentru părinții pentru că s-au născut în Ucraina.

Mărturie donată  Muzeului Abandonului de Veronika Chaykovskaya, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.