Intensificarea abandonului copiilor în anii 1990

De Corina Doboș, istoric, cercetător în arhiva Muzeului Abandonului

Îmi imaginam că după 1989, odată cu dispariția dictatorului Nicolae Ceaușescu și cu relegalizarea avortului (1989) dinamica abandonării copiilor să se schimbe și să fie mai puțini copii lăsați în grija statului. Din nou, cercetarea mi-a dat peste cap supozițiile și m-a făcut să conștientizez că 𝐚𝐛𝐚𝐧𝐝𝐨𝐧𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐢𝐧𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐧𝐨𝐦𝐞𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱, 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐢𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚𝐥, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐢̂𝐧𝐟𝐫𝐢𝐜𝐨𝐬̦𝐚̆𝐭𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐥 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐚𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐭 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐦 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐟𝐢𝐜, 𝐜𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐠𝐫𝐚𝐛𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐨 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐨𝐦𝐢𝐳𝐚𝐭𝐚̆, 𝐜𝐮 𝐢𝐧𝐝𝐢𝐯𝐢𝐳𝐢 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐢𝐭̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢, 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐨𝐫𝐢, 𝐜𝐮 𝐦𝐚𝐦𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐚𝐭𝐞.

Cercetarea mi-a dezvăluit că practica abandonării copiilor în grija statului a continuat și după căderea regimului Ceaușescu (decembrie 1989). De fapt, în România, ca mai peste tot în statele post-socialiste din Europa Centrală și de Est, abandonul copiilor s-a intensificat după căderea regimurilor comuniste din regiune. În prima parte a anilor 1990, după relegalizarea avortului în România, în loc să scadă rata abandonului a crescut (numărul de copii abandonați raportat la 100.000 copii).

Cea mai mare rată a abandonului din istoria recentă a României s-a înregistrat în 1994 (aproape 1.100 de copii abandonați la fiecare 100.000 de copii). Marea majoritate a copiilor abandonați continuau să fie instituționalizați, adică erau plasați în instituții rezidențiale de mari dimensiuni, astfel că, odată cu creșterea ratelor abandonului, au crescut proporțional și ratele copiilor instituționalizați (vezi figura 2).

Ceea ce este surprinzător este că abandonul copiilor s-a intensificat în anii 1990, în paralel cu liberalizarea accesului la avort (avortul la cerere indiferent de numărul de copii născuți și de vârsta mamei a redevenit legal în Decembrie 1989) și la contracepție modernă.
Dacă înainte de 1989 fenomenul abandonului copiilor, mult intensificat la sfârșitul anilor 1960, putea fi pus în directă legătură cu restricționarea accesului avortului la cerere (Decretul 770/1966), intensificarea fenomenului în condițiile scăderii numărului de nașteri, pe de o parte, și a posibilității planningului familial (mai ales prin avort, dar și prin contracepție) dezvăluie cauzalitatea complexă a abandonului copiilor. Cercetătorii au identificat șomajul crescând, precaritatea economică și nesiguranța socială din primul deceniu al tranziției post-socialiste, ca reprezentând principalele cauze ale abandonului.

Î𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐱𝐭, 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐚𝐝𝐨𝐩𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢-𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐧𝐫 𝟏𝟑𝟗/𝟏𝟏 𝐦𝐚𝐢 𝟏𝟗𝟗𝟎 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐚𝐧𝐮𝐥𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧𝐜𝐢𝐚𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐨𝐜𝐫𝐨𝐭𝐢𝐭 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐢 𝐚 𝐝𝐮𝐬 𝐬̦𝐢 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐚 𝐝𝐮𝐬 𝐥𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐛𝐚𝐧𝐝𝐨𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.

Bibliografie:
Stephenson, P., C. Anghelescu, E. Stativa, S. Pasti. Cauzele instituționalizării copiilor din România, UNICEF, București 1997.
Alexandru, Monica Luminița , Reforma sistemului de protecție a copilului și familiei în românia, Editura UB, bucurești 2008.
Greenwell, K. Fern, Reforma bunăstării copilului in Romania: abandon și dezinstituționalizare, 1987-2000, https://pdf.usaid.gov/pdf_docs/Pnacn657.pdf