„Am știut tot timpul că sunt acolo. La un moment dat am primit chiar și un indiciu, un bon găsit printre gunoaiele din zona administrativă, de predare-primire cămăși de forță toate mărimile, 100 de bucăți, făcute chiar la croitoria instituției. Pe secția 1A, la etajul 1, unde pe vremuri erau copiii cei mai mici din instituție, era o cameră plină de haine legate fedeleș, în pachețele aproape egale, cu funii de materiale textile sfâșiate.
Era ceva de groază și magnetic în atmosfera acelei camere. Lumina soarelui pica blând prin ferestrele mari, cu gratii, hăinuțele erau colorate, zgomotul sticlei sparte sub pașii noștri era mult mai puțin ascuțit. Mă obsedau pachetele de păturici de lână, croșetate superb, în toate culorile lumii, de căciulițe și pulovărașe ieșite ca din mâna unor bunici de poveste. Cine să le croșeteze fulare acestor copii? Cine să le facă lucruri de lână cu atâta dăruire? Așa am decis că probabil era camera cu haine de la ajutoare; haine pe care nu le-a purtat nimeni niciodată. Puteam lua câteva pentru colecția muzeului și cam atât. Și totuși. Am continuat să ne refugiem în camera aia și să săpăm. Ultimul strat de haine, cel lipit de ciment, cel îngropat de hainele “bune”, care nu văzuse lumina de 20 de ani, s-a desfășurat ca o hartă a instituției sub ochii noștri. Hăinuțe sfâșiate, însemnate neglijent și grotesc cu numărul secției, cu tăieturi de corpuri diforme, cârpe de toate dimensiunile folosite până la destrămare. Când am găsit cămașa de forță măsura XXS nu am simțit nimic. S-a oprit timpul. Nu am mai auzit zgomotele din jur. Parcă a încremenit aerul pentru câteva minute.”