Ioana Pelehatăi, editor Scena9

01 mart. Ioana Pelehatăi, editor Scena9

Miercuri, 23 februarie 2022, ora 9:44. Drumul Taberei, din scurta mea cale de acasă până în stația autobuzului care mă duce spre birou. Locuiesc foarte aproape de Statul Major al forțelor terestre ale armatei române. În cam fiecare dimineață în care mă duc la birou îi trimit iubitului meu, care lucrează de acasă, poze cu curiozități banale, mici schimbări din peisajul urban al zonei unde trăim – și, de cele mai multe ori, cu pisicile cartierului.

În dimineața asta, mă opresc locului și prind autocarele astea militare. Nu știu ce înseamnă, habar n-am unde se duc, dar nu pot să nu mă gândesc la toate știrile despre iminența războiului din Ucraina. Le citesc fără să mă pot opri, deja de săptămâni întregi. Coloana de la semafor e neliniștitoare.

Deși citesc compulsiv, deși semnele sunt acolo, deși totul urlă a război, eu încă nu cred că o să fie. Sau aleg să sper cu îndârjire. Nu sunt o optimistă de fel, în cazul ăsta probabil am ales să fiu pur și simplu naivă. Mai am mai puțin de 24 de ore de naivitate.

Îmi sună clar în gând primele cuvinte pe care i le zic iubitului meu a doua zi, pe la 8 dimineața. „A-nceput războiul. Nenorocitul ăsta a-nceput războiul.” Am aflat, firește, de pe facebook, iar ăsta e doar un element al distopiei. Dăm drumul la știri și ne uităm muți. Îmi vâjâie capul.

Bunicul meu era din Ucraina, refugiat de război. Mi-am petrecut vacanțe acolo în copilărie. Știam limba. În 2018 am văzut marea la Odesa. Am fost la Kyiv în 2019, l-am auzit pe Zelensky vorbind pe stadion înainte să câștige alegerile. Am fost și anul ăsta la Cernăuți, să văd cum se sărbătorește malanca pe timp de război. Cartierele lor, aproape aidoma alor noastre, bombardate. Dacă ar fi aici război, iubitul meu, prietenii mei, părinții noștri ar trebui să plece. Eu nu aș pleca. Nu aș pleca? Ascult Dakhabrakha. În dimineața lui 24 descarc în telefon câteva fotografii din călătoriile prin Ucraina din ultimii ani. Prima e de pe Maidan, revoluția din februarie 2014. Zice: „Mamă, o să mă întorc”. Nu pot să plâng.

Nu pot să spun cât e de importantă Ucraina pentru mine și cum m-a sedat războiul ăsta. Am spus tot anul că nu contează durerea mea, pentru că nu e despre mine. Am spus-o prietenilor români, moldoveni, ucraineni. Așa este, dar acum o să-mi las loc s-o spun. Simt neputință, furie, obsesie, frustrare. Înțeleg că oamenii obosesc, se plictisesc, descoperă alte priorități, îi fură peisajul vieții. Înțeleg că ne-a păsat de acest război și de acești oameni mai mult decât de altele, de alții. Înțeleg că nu ne poate păsa la fel de mult de toate, tot timpul, la nesfârșit. Înțeleg și că păsarea asta nu rezolvă, de fapt, nimic – dacă ne rezumăm doar la ea.

Nu văd un final, nu văd o rezolvare, nu văd decât distrugere și resemnare.

Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.