Iryna

Iryna

„Lucrez pentru o companie mare farmaceutică. Pe 23 februarie am avut un congres la Kyiv, unde au venit medici specializați în chirurgie plastică din toată Ucraina. A fost o întâlnire foarte frumoasă. Am făcut multe fotografii, toată lumea era îmbrăcată atât de frumos. Toți am vorbit despre războiul care s-ar putea întâmpla, dar niciunul dintre noi nu a crezut că se va întâmpla cu adevărat.

Când m-am trezit și am auzit sunetul alarmelor i-am spus soțului meu să se trezească, pentru că cineva ne bombardează, dar mi-a spus că a fost un vis urât. Dar când s-a întâmplat al doilea sunet puternic, l-a auzit și el și l-au auzit și copiii. Ne-am trezit și nu știam ce să facem. Ia niște lucruri și fugi, dar unde? Am spus că trebuie să luăm ceea ce este necesar și să mergem spre vestul Ucrainei. Dar soțul meu mi-a spus că toată lumea va face asta. Și cunosc un coleg care a început să conducă la 6 dimineața și până seara nu a trecut granițele orașului, din cauza traficului.

Am decis să nu rămânem în bloc, pentru că era prea înalt, și să ne mutăm într-o casă de lângă Kyiv, care nu era atât de mare. Reacția soțului meu la stres a fost dificilă. Eu sunt mai proactivă, dar spun mereu despre el că reacționează aproape ca o girafă, se uită la lucruri și după două zile poate decide ceva. Așa că, în acest caz, s-a uitat la mine și a spus că orice spun eu să facem, așa facem.

Pe timpul nopții, când am mers cu mașina până la acea casă de lângă Kyiv, am văzut o mulțime de tancuri și asta m-a speriat foarte tare. A doua noapte m-am trezit și mi-a fost clar că nu putem rămâne acolo. Toată lumea a spus că sunt nebună. Am spus că trebuie să plecăm imediat. Am condus toata noaptea. După ce am plecat, am văzut la știri că zona respectivă a fost blocată de armată. După asta, soțul meu mi-a spus că va avea mereu încredere în mine, pentru că am această intuiție.

După ce am ajuns în vestul Ucrainei, am decis să-mi iau cei doi băieți de 14 și 12 ani și să plec în România. Primele luni au fost foarte grele, pentru că am simțit că viața mea este blocată. Ce să faci, cum să faci? Am înțeles că în viața reală nu avem nevoie de multe lucruri.

Compania americană la care am lucrat a făcut o întâlnire cu o lună înainte de începerea războiului și ne-au spus: uite, se poate întâmpla războiul, de aceea trebuie să vă pregătiți și să aveți bani cash, rezervorul mașinii plin cu benzină și să aveți pregătit un bagaj de mici dimensiuni. Și chiar ne-au trimis ceea ce trebuie să punem acolo. Așa că, cu două săptămâni înainte de război, am stat cu soțul meu și i-am spus că trebuie să ne pregătim cu un plan A și un plan B. Mi-am pus toate documentele într-un singur loc și mi-am umplut rezervorul mașinii cu benzină. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că în prima zi, mulți oameni nu au putut pleca nicăieri, pentru că nu aveau benzină.

Aveam pregătită și o geantă mică, cu haine termice, pantofi, lenjerie intimă, lanternă, baterii, medicamente, chestii de genul ăsta. Când am plecat, am luat și un termos și niște mâncare. Ne-am mai luat toți laptopurile. Le-am spus băieților mei că trebuie să luăm doar ceea ce avem cu adevărat nevoie.

Sunt împăcată cu decizia mea de a veni la București, pentru că mentalitatea românilor este foarte apropiată de cea a ucrainenilor. Chiar și fiii mei, care sunt adolescenți și, ca toți adolescenții, urăsc totul, chiar și lor le place să fie aici.”

Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile.

Poveste culeasă de Bogdan Dincă pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.

 

No Comments

Post A Comment