Loader

Jurnalul Echipei

Bagajele abandonului

7 iunie 2022

Am avut astăzi prima întâlnire cu grupul de copii ucraineni alături de care dorim să curatoriem o expoziție intitulată Bagajele Abandonului. Ne-am gândit că niciodată vocea noastră, a celor care consemnează povești, nu va fi atât de autentică precum este a celor care le-au trăit. Întâlnirea ne este intermediată de Anastasia Staicu, de la Seneca Anticafe. Ea este un fel de forță a naturii, cu ochii ca cerul și păr blond de zână, care pare să învârtă concomitent în mai multe recipiente magice: cărți, bătrâni vulnerabili, programe de sustenabilitate și ecologie, educație…dar și marea criză a refugiaților. Fiind vorbitoare de ucraineană, de la începutul crizei umanitare mult din viața Anastasiei s-a petrecut printre convoaie de refugiați. Printre ei și 14 copii din zona Odessei, care trăiau acolo în diverse forme de plasament și care acum au ajuns într-o instituție din București. 

Ni s-a părut că ei sunt esența, liantul între Muzeul Abandonului – un proiect despre drama copiilor abandonați și noul proiect lansat  – Bagajele Abandonului – un proiect despre fuga din calea războiului, despre ce lași în urmă și ce poți lua cu tine când este în pericol chiar viața ta. 

Am avut mari emoții să le povestim despre proiectul nostru, pentru că nimic nu te cântărește cu mai multă precizie decât privirea unui copil care până la 16 ani a văzut aproape totul: abandon, război, distrugere, fugă, disperare….

O privesc pe Ioana, colega mea, în timp ce povestește care este ideea din spatele proiectului și cum am vrea să lucrăm cu ei, să le facilităm spațiul și mediul necesare ca ei să creeze această expoziție, să spună în cuvintele și emoțiile lor ce înseamnă acest tip de abandon pentru ei. Anastasia traduce și par foarte lungi minutele până când puteam să ghicim în privirile lor un feedback. 

Apoi le-am citit o scurtă mărturie primită astăzi de la o mamă ucraineană și le-am explicat că ei pot să-și zugrăvească emoția acestui episod din viața lor cum doresc – pot scrie, pot desena, pot crea instalații, fotografii sau filme despre ceea ce ei cred că vorbește mai bine și mai elocvent despre ce au lăsat în urmă, ce au abandonat, ca să se salveze. Apoi i-am rugat să ne dea exemple despre ce și-au pus ei în bagajele abandonului. 

 

A început Slava, un puști cu o figură luminoasă, cu păr zbârlit și voce calmă. A spus că el a luat un breloc. Un breloc? Da, îl primisem de Valentine’s Day…a spus roșind ușor și colegii au râs cu subînțeles. Și mi-am luat și caietele de scoală, ca să îmi termin lucrarea de final de an. 

 

Apoi continuă povestea – ne-au zis într-o zi că plecăm și  că avem o săptămână timp să strângem bagajele. Începuseră deja bombardamentele. Noapte dormeam în subsol, cu pături puse în geam și benzi de adeziv transversale pe ferestre, ca sticla să nu devină proiectil în caz de explozie. Mai întâi am dormit așa, cum nimeream. Apoi ne-am adus acolo paturi, așternuturi, ne-am mutat cu totul în subsol. Doar ziua urcam afară. 

Apoi au spus că nu mai plecăm și am desfăcut bagajele. Între timp bombele erau din ce în ce mai aproape. Lângă noi era o unitate militară și cred că acolo voiau să nimerească, dar tot aveam senzația că bombele vin peste noi. Apoi iar au spus că plecăm…și tot așa, în final am pus în bagaje ce am nimerit. 

Dar în ziua plecării au realizat că nu mai este motorină pentru autobuz, probabil nu mai exista combustibil în toată Odessa. Am coborât cu bagajele din autobuz și în final noi nu am mai plecat, chiar dacă s-a găsit motorină, pentru că directorul școlii, care era tutorele nostru legal, fugise cu familia lui, iar pentru noi nu mai avea cine să răspundă. Apoi directorul adjunct a început să sune la autorități, trebuia ca un judecător să numească un alt tutore legal…doar că nimic nu mai funcționa și a fost foarte dificil să obțină pentru noi actele necesare. Ne-am simțit abandonați, din nou. 

Nu știam încotro mergem, drumul până aici a durat două săptămâni. Când în fine am plecat ne era foarte frică. Am fost conduși la gară, inițial ni s-a spus că vom ajunge în Franța, apoi în Polonia…pe drum am aflat că mergem spre România. Am fost predați la gară în grija a două profesoare care au fost numite tutori temporari și care aveau toate actele noastre, două femei pe care nu le cunoșteam. Nici unii pe alții nu ne știam, cu toții, eram plasați în diverse instituții din jurul Odessei. Ne-am cunoscut cu toții în tren.  

 

Apoi Slava tace și copiii prind curaj și continuă să ne spună ce au luat cu ei în bagaje. Olga are o figură rotundă, a venit mai târziu șa întâlnire și la început pare ezitantă și ne tot măsoară, pe mine și pe Ioana. În final ne spune că ea a luat în bagaj tricoul fratelui ei, care are 20 de ani și este în armată, apără țara. Și a mai luat și o mașină de cusut, pentru că asta este pasiunea ei, croitoria. 

 

O altă Olgă (Olya), cu ten măsliniu și ochi verzi spune că a luat fotografiile cu mama, tata, frații și surorile ei. Vreau să întreb…dar nu o fac, ce s-a întâmplat cu ai ei, cum de războiul a prins-o într-un orfelinat?  

 

Anton – brunet și tăcut, spune că a luat ce a putut pune într-un geamantan mic. Li s-a spus că bagajele mari li se vor confisca – și apoi a văzut că toată lumea avea bagaje mari și i-a părut rău. Pe de altă parte li s-a spus că pleacă doar pentru o lună, deci oricum nu luase mare lucru cu el. 

 

Slava – băiatul cu brelocul  continuă să ne povestească. În cele două săptămâni petrecute în subsol, noaptea nu puteau să doarmă, de zgomot de bombardament și sunetele dronelor sovietice. Se uitau cu binoclul să vadă dacă se apropie de ei linia de bombardament. Când atacau baza antiaeriană de lângă ei cădea tencuiala de pe pereți de la suflul exploziilor. După ce am plecat noi a picat o bombă chiar acolo, în subsolul nostru… și au murit 40 de oameni. 

 

Ania –  blondă și cu un tricou alb, spune că pentru ea important a fost să-și ia încărcătorul de telefon, acolo sunt toate contactele ei cu cei dragi. Rostislav spune că a luat o pătură cu el. 

Nastia și-a luat un ursuleț cu ea  – avea o colecție întreagă, dar nu a putut să ia decât unul. Pe ursuleț îl cheamă Misia.  Sasha – cea mai firavă din grup și cea mai tăcută ne spune că și-a luat creioanele, pentru că îi place să deseneze și o liniștește să le aibă lângă ea.  

Denis, un băiețel castaniu și subțirel spune că și-a luat biblia.  Apoi spune ceva de Biblia Marvel…suntem lost in translation, nu ne dăm seama dacă este un volum Marvel foarte valoros pentru el sau chiar Biblia. Apoi ne spune că ziua stăteau și se uitau pe geam și dacă vedeau persoane suspecte se duceau și îi legitimau sau chemau poliția, pentru că unii oameni însemnau în timpul zile anumite locuri cu vopsea fluorescentă,  puncte pe care avioanele să le urmeze noaptea și să știe unde să arunce bombele. Este chiar foarte firav Denis, îl privesc cu admirație și mă întreb cât curaj avea el, să-și asume, precum eroii Marvel, rolul de justițiar în acest război. Denis povestește calm despre cum identificau persoanele suspecte, în timp ce ține permanent mâinile încrucișate, ca și cum s-ar îmbrățișa sigur, peste cămașa albă cu imprimeu de ananași zburători ….

O altă fată ne spune că și-a luat cu ea un album al trupei ei preferate – un grup coreean BTS…ne repetă de mai multe ori, pentru că niciunul dintre adulți nu știe cine sunt BTS 🙂 și ne mai spune despre niște parfum care îi aduce aminte de Odessa. 

 

O fată care stă în fața mea, îmbrăcată complet în negru, îmi arată prin semne o brățara de plastic, pe care o poartă pe gleznă. Îmi transmite prin Anastasia că asta e ce a luat cu ea, pentru că a primit-o de la tatăl ei și o poartă mereu, de trei ani. Privesc cu îngrijorare fragilitatea brățării de plastic și sper să țină atât cât va avea ea nevoie de acest sprijin imaginar. 

 

Toți vor să se întoarcă acasă, să reconstruiască Ucraina. Și îmi spun și pentru ce meserii se pregătesc: electrician, bucătar, doi IT-ști,  croitor, asistentă medicală, tehnolog de aer condiționat, contabil, operator calculator și un sudor de tehnologii marine – Anton, băiatul care a luat cu el o pătură.  

 

Text scris de Oana Drăgulinescu, fondatoare Muzeul Abandonului, în cadrul proiectului Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.