La graniță II

06 dec. La graniță II

Povesteam într-o postare anterioară despre drumul pe care l-am făcut prin satele de la granița de nord a României, acolo unde am stat de vorbă cu câțiva ucraineni huțuli. Asta se întâmpla cu câteva zile înainte să înceapă războiul. Așa am ajuns și în Lupcina, un sat izolat, ascuns între păduri, aflat la doi pași de Ucraina.

Aici i-am cunoscut, printre alții, și pe Viorica și Vasile, un cuplu de tineri huțuli. După 8 ani petrecuți în Germania, ei s-au întors în România împreună cu cei trei copii ai lor.  

„Cu pandemia asta, multă lume s-a întors pe aici prin zonă din străinătate”, spune Viorica, în timp ce aruncă într-un castron păstrăvii aduși de soțul ei.

Se întoarce de la săniuș și Pavel, unul dintre băieții lor, care acum merge la școală în sat, unde face patru ore pe săptămână de ucraineană (ca mai toți elevii huțuli de aici). „El vorbește și germană și engleză, dar i-a fost mai greu să învețe ucraineana la școală”, spune mama lui. „Au fost multe schimbări pentru el și cu întoarcerea din Germania, și cu toate limbile astea, te zăpăcești. Dar oricum ar fi, e bine să știi mai multe limbi.” 

„Vedeți cum e că noi avem rude și în Ucraina și în Rusia, dar granițele astea ne-au separat generație după generație.  Noi suntem aici, ei dincolo. Și uitați că se vede Ucraina cu ochiul liber! Trăim vremuri tare ciudate, ne mișcăm toți care-încotro, dar până la urmă tot acasă vrem să ajungem.”, adaugă soțul ei, Vasile.

La ieșirea din sat, oprim și-l luăm cu noi pe Gheorghiță, care face autostopul ca să ajungă la liceu în Rădăuți. 

„Cât a fost cu pandemia, nu am făcut școală mai deloc, nici măcar online”, zice Gheorghiță. „Uneori ne mai trimiteau ceva pe Whatsapp să facem ceva exerciții, dar era așa doar de formă.” 

Zice că se simte bine la liceul din Rădăuți. „Mă înțeleg bine cu colegii și oamenii nu se leagă de mine că sunt ucrainean huțul. Chiar din contră, profesorii se bucură că sunt și huțuli acolo, că aducem ceva în plus și e o varietate.”  Vrea să meargă la facultate la Iași, să studieze matematica: „Mi-ar plăcea să fiu profesor”.

Ucraina văzută din Lupcina. 

Ca mulți alții din Lupcina, și Gheorghiță are rude în Ucraina. Doar că nu a fost niciodată acolo. 

„Înainte se făceau excursii în fiecare an și mergeau elevii din sate de aici în Ucraina, dar eu n-am prins. A venit pandemia și nu s-au mai făcut excursii. Și acum vine războiul și nu se mai duce nimeni acolo.”

Mărturie donată Muzeului Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC. Mărturia este culeasă de jurnalistul Ionuț Sociu, care a scris despre acest subiect și pe Scena 9: https://www.scena9.ro/article/refugiati-ucraina-film-documentari. Fotografii realizate de Marin Raica.