de Ana Maria Ciobanu, jurnalist
În noiembrie anul trecut am lansat Harta Abandonului, prima bază de date digitală publică dedicată centralizării instituțiilor de protecție a copilului care au funcționat în România socialistă și în prima decadă post-comunism.
Cercetăm fiecare centru în care au trăit copii abandonați și adăugăm mărturii și imagini de arhivă pentru a răspunde unei nevoi universale de cunoaștere a trecutului. Copiii cu istoric de instituționalizare rareori au fotografii de când erau mici sau obiecte personale din acei ani.
Reconstruim frânturi de puzzle pentru sute de mii de adulți ai prezentului care nu au un album de familie sau rude pe care să le întrebe despre cum au curs primii lor ani de viață și construim un spațiu sigur de împărtășire pentru amintirile și întrebările lor.
Asta înseamnă că echipa de cercetare culege mărturii de la supraviețuitori sau foști voluntari sau angajați ai sistemului, parcurge mii de fotografii de arhivă și mii de pagini de rapoarte de teren, statistici și arhive de presă, verifică adresele fiecărui centru de pe Hartă din surse multiple.
Lipsa informațiilor publice cu privire la numele, adresele și istoricul fostelor instituții de protecție ne duce uneori până la vechi cărți de telefon de unde recuperăm bucăți de puzzle boțite.
Sunt Ana Maria Ciobanu și fac parte din echipa de cercetare MA.
E frustrant când descopăr o instituție de care nu auzisem până atunci, care nu apare nici în listele anilor ‘90, nici în presă, nici în comunitățile supraviețuitorilor de pe Facebook. Uneori clădirea nu mai există, așa că nici street view sau drumul până acolo nu te ajută. Amintirile celor care stau în proximitatea instituției se estompează și ele. Alteori denumirile străzilor s-au schimbat.
Pornesc de la o adresă sau de la o denumire și caut să mă apropii cât mai mult posibil de cum era viața copiilor de acolo pentru că nu vreau să-i pierd în oceanul celor peste 700 de instituții care au existat în România.
La fiecare adresă din aceste 700 de clădiri au trăit, au râs, au suferit și au crescut copii. Sunt zile în care caut și 8-10 ore doar pentru un singur loc pentru că simt că nu pot să mă opresc și dacă aș renunța din cauza vidului de informații ar fi ca și cum le-aș nega existența și memoria celor care au trăit în acel spațiu. Mă gândesc mereu că în momentul în care apăs pe butonul de publicare al unei fișe, în special dacă am reușit să găsim și imagini de arhivă din acel loc, undeva acolo sunt supraviețuitori care caută informații despre locul în care au crescut. Îmi imaginez cum descoperă că există un muzeu digital despre copilăria și adolescența lor, că pot vedea cum arăta locul sau pot afla mai multe despre istoricul instituției înainte sau după ce i-au trecut pragul.
Zilele când aceste săpături capătă sens și îmi dau putere să continui sunt cele în care suntem trase de mânecă să documentăm și X instituție– fie de către supraviețuitori, fie de către profesioniști ai sistemului care ne invită să le parcurgem arhivele, să le ascultăm poveștile și să completăm puzzle-ul și cu experiența lor.
Le-am spus colegelor mele că, indiferent ce se întâmplă, n-am să mă opresc din documentat fișă cu fișă până când suntem tot mai aproape de vastitatea fenomenului instituționalizării. Cred că e o parte vitală din reparațiile morale și memoriale pe care le datorăm ca societate jumătății de milion de oameni care au copilărit într-o instituție. Ca să putem să-i privim în ochi, avem nevoie să privim lucid și răspândirea acestui fenomen pe tot parcursul țării și să înțelegem că, indiferent de unde suntem, undeva lângă noi creșteau copii departe de părinții lor.
Nu avem încă recunoaștere și scuze din partea statului român pentru încălcarea drepturilor copiilor și pentru că am încercat la nivel colectiv să uităm. Am excizat limbajul și terminologia vechiului sistem de protecție din vocabularul prezentului, am lăsat să i se piardă urmele în registre, fotografii și obiecte abandonate și supuse degradării în clădirile părăsite ale leagănelor, caselor de copii și căminelor-spital. Din dorința de a ne transforma sistemul de protecție și de a demonstra că nu suntem acea țară care își chinuia și ignora copiii, am lăsat timpul să ascundă acest trecut recent și dureros.
Ce e fascinant și uneori epuizant la întregul demers este că narațiunea se transformă constant în funcție de unghiul din care privești și de sursele pe care reușești să le accesezi: pot fi zile care îți dau coșmaruri după ce treci prin fotografii atroce sau citești mărturii, pot fi și zile în care te minunezi de amintirile plăcute păstrate din acele locuri, de conturul unor portrete de pedagogi, fochiști, bucătărese, portari care au îmblânzit abandonul și au devenit figurile de atașament pentru unii dintre copii.
Când lucrez la Harta Abandonului trăiesc constant o lecție a umilinței profesionale și a importanței nuanțelor: în aceeași perioadă cronologică, uneori în același județ, se împleteau vieți ale unor copii tratați animalic, privați de drepturi și de demnitate, dar și ale altor copii care aveau poate norocul unei biblioteci vaste, al unui educator deosebit, al unor prietenii solide care înveseleau gri-ul rutinei, al unor tabere pe care le rememorează și astăzi. Sistemul a încercat zeci de ani uniformizarea identității copiilor abandonați, separarea lor tragică în categorii în funcție de „abilitățile” evaluate sumar și condamnarea lor sub eticheta de „nerecuperabili”. Astăzi cred că suntem datori să vedem narațiunea acelor ani mult mai nuanțat și atenți să nu retraumatizăm, să nu lezăm demnitatea nimănui, să nu ne forțăm propriile proiecții și emoții asupra individualității prin care fiecare și-a trăit abandonul. Iar ca să putem să facem asta, avem nevoie SĂ ȘTIM și să avem deschiderea de a ÎNȚELEGE.
