Locul copilăriei nu se uită

Plecăm din București pe o căldură înăbușitoare, totul arde, asfaltul încins ridică temperatura la nivelul solului mult peste cea prognosticată de meteorologi.

Spiritul de aventură ne dă bucuria cu care vom străbate drumul până în Zăbala, județul Covasna, locul copilăriei mele. Călătoriile îmi oferă acea exuberanță pe care o simt chiar și numai la gândul că voi călători. Este drum lung, însă satul Zăbala este în sufletul meu, nimic nu îi poate șterge amintirea, este locul sfânt în care am copilărit, de acolo am primele amintiri, viața mea pornește de acolo, pentru că în Zăbala a rămas copila cea mică și slabă, așa eram eu pe atunci. Uneori am vise legate de acel loc, și sunt vise minunate în care sunt din nou copil și zburd pe dealurile și colinele copilăriei, revăd educatoarele, sunt tinere și în ochii lor văd grija și iubirea cu care ne înconjoară. Totul este atât de minunat încât atunci când mă trezesc și îmi dau seama că a fost doar un vis, copilăria nu mai e, plâng amarnic, lacrimile devin șuvoaie pe obrajii mei, sufletul plânge după clipele de fericire, după inocența copilului care eram. Copilăria mea nu ar fi existat fără Zăbala, fără tovarășa Morghit, Mărioara, Gigi, Bende, fără toți acești oameni minunați, educatori, profesori și toți angajații din acel sat atât de minunat. Ei sunt cei ce ne-au șters lacrimile atunci când despărțirea de părinți ne făcea să plângem amarnic, ei ne-au ținut loc de mamă, de familie, ei erau atunci familia noastră, iar în educatoare am găsit adevărate mame. Unele femei se nasc pentru a fi mame, acum știu asta, iar aceste educatoare aveau vocația de mămici, nu doar pentru propriii copii ci și pentru noi, copiii sărmani ce creșteam sub aripa lor. Dumnezeu a vrut ca eu sa cresc acolo, a fost iubire din partea lui, deși atunci nu înțelegeam de ce trebuie ca mama sa fie grav bolnavă iar eu și surorile mele să fim duse în acel sat îndepărtat, și în alte locuri din țara asta unde să creștem pana la vârsta adolescenței. Cu aceste gânduri am pornit spre locul copilăriei, m-a însoțit o prietenă minunată cu care am depănat amintiri dragi din trecut. Toată această călătorie a fost un miracol. Odată ajunse în Zabala am luat legătura cu fratele Ligiei, aceasta ființă minunată ce mi-a facilitat întâlnirile cu persoanele dragi din sat. Ligia deja vorbise pentru mine cu fratele ei, care locuiește în sat, pentru a mă ajuta la reîntâlnirea cu fostele educatoare, acum femei ajunse la vârsta senectuții. Am văzut acolo niște curți tare frumoase, gospodării minunate, oameni calzi și primitori. Mă fascinau căruțele ce treceau pe drum, oamenii care zâmbeau bucuroși de oaspeți, energia locului, totul conlucra pentru ca sejurul meu în sat să fie atât de încărcat de energia iubirii pe cat a și fost. Cu fiecare pas emoțiile mă copleșeau, plânsul nu mai putea fi stăvilit, lacrimile curgeau din izvorul ce acum dădea pe dinafară după ce atâta amar de vreme a curs linistit în interiorul meu. Erau lacrimi pentru copilăria pe care o retrăiam văzând satul, era bucurie pentru tot miracolul ce îl conștientizam . Prima ființă dragă mie la care m-a dus fratele Ligiei a fost tovarășa Gigi, dânsa fusese educatoare la grupa de băieți, însă o știam foarte bine deși bineînțeles că eu crescusem la grupa de fete. În mintea mea amintirea dânsei era a unei femei înalte, solide și foarte hotărâte, cu un păr bogat, de culoarea frunzelor ruginii ale toamnei. Reîntâlnirea cu dumneaei a fost tulburătoare, aveam în fața ochilor o bătrânică micuță de statură, firavă chiar, o ființă în ochii căreia am văzut bucuria revederii. Femeia aceasta minunată zâmbea cu toată ființa sa, ochii săi zâmbeau calzi și iubitori, o ființă născută pentru a fi mamă. Am plâns atunci când ne-am îmbrățișat, totul era iubire, tot universul conlucrase pentru ca vizita mea în Zabala să fie încărcată de energia iubirii. De altfel, lacrimile m-au însoțit pe tot parcursul acestei vizite. Tot satul acesta este minunat, oamenii sunt gospodari și energia locului este încărcată de amintirile miilor de copii ce au crescut acolo, amintiri frumoase și de neuitat. A doua zi am ajuns la tovarășa Mărioara, care fusese educatoare la fete, la cele de clasele cinci și șase, și bineînțeles că mi-a fost educatoare la acea vârstă. O păstram în amintire ca pe o femeie tare blânda, ne creștea cu acea iubire cu care doar o mama e în stare să își crească puii. Am pășit în curtea plină de flori și în pragul casei m-a intampinat o bătrânică precum cele din poveștile copilăriei, în care ea era de fapt o sfântă ce ajuta calatorul in drumul său. S-a bucurat de venirea mea, ne revedeam după atâția ani, când ne văzusem ultima oară era o femeie în floarea vârstei, iar eu un pui pe care îl crescuse iar acum era gata de zbor. Viața nu mi-a fost ușoară, însă startul pe care mi l-au dat aceste femei-mame m-a ajutat în multe din clipele grele. Am stat de vorba și ne-am amintit anii minunati petrecuți împreună, vorbind cu tovarășa Mărioara, retraiam acele timpuri. Tanti Mărioara este o femeie tare înțeleaptă, as fi stat să o ascult până seara și tot nu m-as fi săturat, îmi povestea despre piesele de teatru în care a jucat, împreună cu Tanti Gigi, lucru de care nu știam. Venisem în acest sat cu gândul să-mi regăsesc copilăria, însă aceasta nu mai era decat în amintirile mele, în discuțiile cu oamenii ce făceau parte din ea.

Mă emoționez și plâng când amintirile năvălesc peste mine, satul acesta este bucățică din mine, sunt eu cea mică și fricoasă, fetița ce scotea greierii din găurile lor sperând să vadă la aceștia vioara pe care o văzuse în imaginile abecedarului în care greierele canta. Însă greierele nu avea nici o vioară iar fetița îl punea din nou în iarbă sperând că acesta era doar un greiere care și-a pierdut vioara. Am vizitat și vila fetelor, acolo am avut viziunea nopții în care, după ce se dăduse stingerea, fiind aproape adormită am simțit deodată cum patul și totul în jur se mișca, era cutremurul din 77. Nu m-am speriat, pentru că nu știam ce este, însă deși nu mai trăisem așa ceva ne-am dat seama, noi fetele, că fusese cutremur. În acea noapte tovarășa Mărioara era de gardă. Această ființă minunată a venit la noi împreună cu doctorul ce conducea unitatea și, cu cuvinte blânde, ne-au spus ca nu e nimic grav, a fost doar un mic cutremur . Abia a doua zi aveam să aflăm cu toții, de la televizor, că în București muriseră oameni. Băieții ne-au povestit a doua zi, la scoala, că au ieșit din castel și au fugit pe deal. 

Am pornit spre București cu toata aceasta energie miraculoasă a satului Zăbala. Intre timp, pe Valea Prahovei plouase iar aburul ce ieșea din munți transformandu-se în nori dădeau niște imagini de vis. Este atata frumusete în viața mea, am fost oarbă mult timp și nu am știut să văd miracolul, însă acum mă bucur de el. Mulțumesc Dumnezeul meu minunat, Tu mi-ai deschis toate drumurile, Tu mi-ai scos în cale oamenii de care aveam nevoie în căutările mele, Tu ai făcut totul pentru ca această călătorie să fie așa cum a fost: un miracol. 

____

Dimineața zilei de Joi, 14 Iulie 2016 părea o zi ca toate celelalte, mă aflam în centrul Bucureștiului și nimic nu părea să schimbe rutina vieții de zi cu zi, muncă, contracte, alergătură, o masă servită pe fugă, așadar tot ce ține de viața într-un oraș mare.

Dar așa cum am spus, acea zi doar părea una obișnuită, căci un telefon a schimbat totul. La celălalt capăt al firului se afla o persoană dragă mie, doamna Maria Graur, cea care conduce publicația Mesagerul de Covasna, mă anunța că duminică urma să aibă loc în satul Zăbala, în care eu am copilărit, Sintilia Zăbălenilor, o manifestare cu cântec și voie bună, așa că eram și eu invitată cu această ocazie să las agitația marelui oraș și să petrec alături de cei din județul Covasna. Pentru câteva clipe m-am blocat, aveam atât de multă treabă, însă trebuia să mă decid repede, pentru că Maria deja vorbise cu o familie din București care urma ca a doua zi să plece spre Zăbala, și să mă ia și pe mine, era o invitație frumoasă și aranjată în cele mai mici amănunte. Iată-mă, așadar, la drum, spre satul copilăriei mele, și ca de fiecare dată când purced spre acele locuri, emoțiile mă copleșesc. Cu fiecare apropiere de județul Covasna liniștea devine mai prezentă, uit agitația și tumultul capitalei, mă cufund în liniștea în care a rămas copilăria mea. Acolo, în liniște, mă reîntâlnesc cu mine: sunt doar o fetiță în banca de la școala din Zăbala, în fața catedrei este doamna Ola Mariana, draga mea dirigintă- cât de tânără este, o ființă delicată, plină de iubire-, mă cheamă să arăt pe hartă satul Zăbala, mă mângâie ușor pe creștet iar atingerea mă trezește din visare. Revin, în fața mea se află aceeași ființă delicată, dar de data asta, cu chipul schimbat de trecerea anilor, în spatele acestui chip văd copilul ce sălășluiește în noi toți, cel care nu se trece și nu îmbătrânește, ghidușul, energia de viață ce ia mereu alte și alte forme spre a juca diverse roluri pe scena vieții.

Primul popas este în Sfântu Gheorghe, oraș în care liniștea și calmul tipic ardelenesc este prezent la tot pasul. Simt că îmi țiuie urechile de atâta liniște, totul e bine pus la punct și nimeni nu se agită precum în orașele mari. Oamenii locului sunt primitori, calzi, se bucură de fiecare vizitator, iar de această primire mă bucur și eu de fiecare dată. Și iată, a venit și ziua de 17 Iulie 2016 în care a avut loc Sintilia Zăbălenilor. La biserica din sat are loc slujba obișnuită, din fața bisericii pleacă apoi alaiul cu tinerii călare, toți poartă steaguri, caii sunt împodobiți de sărbătoare. Merg și eu alături de ei, în jurul meu sunt tineri, copii, mame ce-și poartă pruncii în brațe, văd și mulți bătrâni din sat, oameni minunați ce mi-au fost cândva educatori, învățători, profesori. Urcăm dealul spre locul de unde se aude muzica populară. De pe la porți oamenii ne salută prietenoși, sunt steaguri tricolore peste tot, mă încearcă emoția din nou, îmi simt obrazul umed- sunt lacrimi de bucurie, iubirea plutește în aer și inundă inimile tuturor. Mă simt fiica acestui loc și sunt fericită. Pe scena amplasată pentru acest eveniment copiii dansează, se recită poezii, aud versuri compuse special pentru oamenii locului, mă uit în jur, oamenii ăștia chiar se iubesc unii pe alții, trăiesc frumos și își cresc copiii în spiritul iubirii de țară. România nu-i pierdută atâta timp cât există astfel de oameni, ei transmit copiilor iubirea de locurile strămoșești, iar ăsta este adevăratul patriotism, iubirea de glie. Un alt tricolor este amplasat în vârful unui brad înalt, imortalizez evenimentul însă emoția nu răzbate dincolo de camera de filmat; un domn flutură un steag mare, mă apropi și văd că este domnul Mihai Tîrnoveanu, cel ce m-a adus din Sfântul Gheorghe până în Zăbala.Copilul din mine dansează și se bucură; mă prind în horă și prin mâinile sătenilor simt viața pulsând, iubirea le curge prin vene, emoția se citește pe chipurile tuturor, în ochii oamenilor se citește iubirea de țară, de semeni. Emoția se amplifică atunci când de pe scenă se aude melodia compusă de fostul meu învățător, Ion Hagiu, toată lumea cântă, copiii cunosc perfect versurile: „Cu căciulile pă frunte/ Stăm de veacuri, ca un munte/ În curbura arcului Carpați/ Asta e căciula mea/ Şi o port cum se purta/ Că-i obicei din daci lăsat”. Dansează Zăbălenii mei, se bucură, petrec și sunt voioși, bucuria lor străbate până dincolo de munți, mă însoțește pe tot tot drumul spre București. O pace minunată mi se furișează în inimă cu fiecare vizită în satul copilăriei mele. Mulțumesc tuturor celor ce au făcut posibilă participarea mea la acest eveniment, doamnei Maria Graur, redacției ziarului Mesagerul de Covasna, doamnei Ola Mariana, domnului Mihai Tîrnoveanu, organizatorilor, sătenilor și tuturor participanților la acest minunat eveniment.

Mărturie donată de Adriana Popescu în cadrul campaniei Lumina din Întuneric, proiect susținut de Administrația Fondului Cultural Național.