Loader

Mame ajută Mame

Bagajele abandonului

După o săptămână înțepenită în fața știrilor despre război, Adriana Șerban i-a spus soțului într-o sâmbătă că e timpul să se ducă în gară. Au început un dans la fața locului, conectat la distanță cu mamele de pe un grup de Facebook care de asemenea încercau să ajute dar nu puteau să vină în gară pentru că aveau copii mici: „eu pot să iau două persoane”, „eu pot să iau una”, „cine mai are loc?”. Autocarele și trenurile cu refugiați din Ucraina soseau în continuu, iar românii încercau să sprijine cum puteau: plătind bilete de avion și autocar spre alte destinații sau cazând temporar. A găzduit și Adriana și a simțit ce greu este să exprimi emoții când nu vorbești aceeași limbă. Ceea ce dărâma bariera lingvistică erau lumina și mândria cu care oamenii vorbeau despre locurile lor de acasă.

„Statul în gară nu era sustenabil”, spune Adriana, care conduce o grădiniță Montessori și este facilitator al unui program de educație parentală bazat pe teoria atașamentului. Era o conectare continuă, la orice oră din noapte, în căutarea unui loc de cazare. Erau alarmele puse la 4 dimineața, ca să comande taxi-uri spre aeroport.

Din 11 martie, Green Peace România le-a pus voluntarelor la dispoziție biroul pe care nu-l foloseau pentru că încă munceau de acasă din cauza pandemiei. Organizația a decis să extindă cu încă trei luni perioada muncitului de acasă și să își transforme sediul într-un spațiu de cazare pentru familiile care fugeau din calea războiului.

Adriana și mai multe prietene mame au făcut liste de necesar, au cumpărat paturi și au amenajat un spațiu de joacă. Au pregătit patru camere, cu 25 de locuri de cazare, bucătărie utilată și o mică spălătorie. Apoi au început să asigure permanența la centru prin rotație, 24 din 24 de ore, șapte zile din șapte. Olena, prima mamă cu doi copii de 17 și 12 ani și un cățel, a fost cazată chiar pe 11 martie.

În gară, Adriana și-a regăsit o colegă de liceu din Măcin. Ea și soțul făceau traduceri. Împreună cu ei a mers din cameră în cameră, la fiecare familie cazată și a notat într-un carnețel nevoile tuturor. „Era o goană după resurse și nu puteai să prevezi nevoile tuturor. Se schimbau de la zi la zi. A durat și să ne dăm seama de ce alimente avem nevoie. Un cuplu venea și gătea mâncare ucraineană de două ori pe săptămână – supe, ciorbe, colțunași, multă sfeclă. Asta aducea multă bucurie. În cele trei luni de cazare am avut și peste 1400 de porții de mâncare donate de Bucate pe Roate”.

Au fost multe bagaje rămase în urmă pe care voluntarele de la Mame ajută Mame le-au trimis ulterior refugiaților mult prea încărcați care au plecat mai departe din România. Unei tunisiene care studia farmacie în Harkov și care a fost voluntar în Gara de Nord i-au trimis ulterior trollerul uriaș cu cărți pentru facultate. Mai avea puțin și absolvea.

Pianista Tatiana Shabaieva a ajuns la Gara Filaret într-o noapte la două, împreună cu fiica de șase luni, nepotul de 13 ani, mama de 71 și un snop de valize pline cu rochiile de scenă. Veneau din Odesa și planul era să ajungă în Franța. Ceruseră doar două paturi de la centru, cu gândul că mai au și alții nevoie și să nu ocupe prea mult spațiu.

Tatiana a ținut un recital caritabil și și-a dorit ca toate fondurile strânse să se ducă la centrul Mame ajută Mame ca și alte familii să aibă parte de aceeași căldură pe care a primit-o și ea. Pentru că pasiunea și cariera Adrianei este educația copiilor, a observat și în această situație de criză cum jocurile copiilor îți arată câte resurse interioare au pentru a depăși perioadele dificile.

„Știm că realitatea s-a schimbat de când a început războiul. Că normalitatea nu mai există.

Dar jocul și joaca rămân neschimbate.”, a scris Adriana și în ghidul pe care l-a conceput despre cum ar trebui să fie un spațiu de joacă într-un centru pentru refugiați: sigur, blând și cât mai puțin aglomerat, puternic colorat sau zgomotos; în niciun caz cu baloane sau alte jucării care pot produce spaimă prin zgomot. Au amenajat spațiul de joacă pe grupe de vârstă și multe obiecte din lemn- bucătărie, șine de tren, balansoar, banc de lucru cu unelte, colț de citit.

Pe Adriana o impresiona foarte tare când mamele îi spuneau „Așa aveam și eu acasă pentru copilul meu” și le vedea bucuria și liniștea când găseau jucării și accesorii așa cum aveau și în casele pe care le-au părăsit. Dincolo de „acasă” un alt cuvânt pe care Adriana l-a auzit des a fost „normal”. Vedea femei în stare de șoc, copleșite de situația în care se aflau, fără puterea de a ieși din centru, de a încerca să vadă ce e în jur. Și vedea schimbarea când le convingea să încerce câteva dintre hainele pe care le aveau la centru. Se probau și întrebau „Do I look normal?”, într-o încercare de a ascunde și a nu se identifica cu statutul de refugiate.

Aici i s-a părut Adrianei și cheia conexiunii cu toți oamenii nevoiți să împacheteze și să caute locuri mai sigure: „Aveau o viață ca a noastră. Abia ce își renovaseră apartamentele, abia ce reușiseră să ridice o casă la țară și plănuiau să se bucure de pensie. Brusc nu mai aveau nimic. Nu mai există planuri, nu mai contează ce ai lăsat în urmă”.

E greu să-ți mai amintești cine ești și ce îți bucură sufletul când deodată nu mai ai nimic. Dar treptat, Adriana observa cum femeile își recăpătau puterile. A simțit asta când Olena, prima mamă cazată la centru, a observat că scările din curte ar avea nevoie de reparații și a întrebat dacă ar putea să facă rost de niște ciment și var. „Acasă, eu și soțul ne ocupam de amenajări”, i-a spus. Apoi Adriana a invitat-o să facă niște amenajări și la grădinița pe care o conduce. Cu o parte din banii câștigați pentru acest proiect, Olena i-a cumpărat fiicei un skateboard. Treptat, se regăsea.

De aceea a fost important că din donații și finanțări de urgență la care au aplicat, Mame ajută Mame au reușit să și angajeze la centru câteva din persoanele cazate și le-au dat astfel un sens temporar.

Alte persoane dintre cele peste 170 care au trecut pragul centrului de cazare, nu acceptau că războiul va dura. Așteptau zilnic vestea că se pot întoarce. Făceau planuri să-și viziteze rudele din Europa, apoi se răzgândeau pentru că voiau să fie cât mai aproape de graniță.

În cele trei luni, Adriana a legat multe prietenii. Pensionarii ingineri feroviari care aveau o casă la țară și cărora le era foarte greu să se obișnuiască cu viața în București, au avut grijă de casa ei cât a plecat în vacanță. Voluntarii și comunitatea de ucraineni i-au făcut o petrecere surpriză de ziua ei. Ține legătura cu cei care locuiesc în București și cu proprietarii care i-au cazat și împreună încearcă să se asigure că au tot ce le trebuie.

„Apreciază orice ocazie de socializare care aduce a normalitate: prima ieșire la restaurant de la începerea războiului, o plimbare de o zi cu trenul până la mare și înapoi, prieteniile pe care le leagă pentru că trec prin aceleași greutăți. N-o să putem simți cu adevărat la fel tot ce li se întâmplă, dar putem să facem perioada asta cât mai suportabilă”, spune Adriana.

După trei luni de permanență, a fost timpul ca centrul să redevină birou. Voluntarele Mame ajută Mame au desfăcut locul de joacă și l-au donat la Asociația Casa Bună. Au găsit soluții de cazare pe termen lung și uneori și slujbe pentru cele care și-au dorit asta. Mamele singure încearcă să se acomodeze cu viața în România, dar pentru cele care au partenerii în Ucraina este foarte dificil. „Și e firesc să fie așa”, spune Adriana. „Nu putem să vorbim despre integrarea refugiaților, când majoritatea au familiile scindate și au soții, părinții, frații în Ucraina. Integrarea presupune să prinzi un fel de rădăcini, să fii dispus să spui că viața de acolo s-a încheiat. Nu poți să-ți refaci viața fără o bucată din familia ta. Așa că trebuie să asistăm, așa cum au nevoie.”

Mărturie culeasă de Ana-Maria Ciobanu pentru Muzeul Abandonului, în cadrul campaniei
Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.