Izidor Ruckel

Iată programul după care trăiam la Sighet și care nu se schimba niciodată. Niciodată!

La ora 5:00 dimineața eram treziți și ridicați din pat. Cei care avuseseră vreun “accident” în timpul nopții și cei care nu, toți eram trimiși goi în zona băii. Nu conta dacă era iarnă sau nu, mereu eram goi și tremuram, așteptând un timp ce părea fără de sfârșit, pe podeaua de beton aspră și udă de urină, în timp ce îngrijitoarele schimbau paturile și curățau podelele dormitorului. Totuși locul acela avea mereu miros de urină și excremente, indiferent dacă era curățat sau nu.

Lenjeria murdară era dusă jos, la spălătorie, unde existau doar o mașină de spălat și un uscător, ambele vechi, zgomotoase și abia funcționale, dar de dimensiuni colosale, pentru a putea spăla rufele a sute de copii.

La ora 7:00 se schimba personalul. De la 7:00 dimineața până la ora trei după-amiaza aveam trei îngrijitoare pe etaj, pentru 100, uneori și 150 de copii, cei mai mulți cu nevoi speciale. Micul dejun era servit la ora 8:00. Copiii se adunau fiecare la etajul lui, în sala de mese. Două îngrijitoare mergeau în bucătărie să aducă mâncarea. Meniul nu se schimba niciodată. Primeam invariabil pâine înmuiată în lapte. Asta este tot ce am mâncat la micul dejun timp de nouă ani la rând!

Mâncarea era servită cu polonicul, din oale mari, negre de la vechime și flacără, apoi pusă în boluri metalice stâlcite și cu email fisurat, la care primeam o lingură contorsionată. Niciodată, la nici o masă, nu ne serveau băuturi: lapte, ceai sau apă. Dacă voiam ceva de băut trebuia să plecăm de la masă și să mergem la baie, să bem direct de la robinet.

Nu ne lua mult timp să mâncăm și după ce terminam, îngrijitoarele spălau vasele în chiuveta de la baie. Cred că le clăteau doar sub apa rece, fără să folosească detergent. Probabil că nu era disponibil. Cei dintre noi care au supraviețuit traiului în acel spital probabil că avem sisteme imunitare formidabile.

După ce se terminau vasele continuau cu spălatul copiilor și ne dădeau haine curate. Da, probabil vă întrebați în ce eram îmbrăcați la masă… ei bine eram goi. La mesele lungi și scorojite la care stăteam înșirați nu se auzeau decât lingurile căutând ultima picătură de mâncare din bolurile metalice și dinții noștri clănțănind de frig. Este uimitor că unii dintre noi au supraviețuit acestor condiții. (…)

După ce ne îmbrăcam eram puși într-una dintre camerele curate, asta până la prânz. Aceste camere erau complet goale: fără jocuri, fără jucării, fără muzică. Doar copii, în mare parte plângând, urlând sau legănându-se neconsolați înainte și înapoi sau lovindu-se repetat peste față. Uneori se opreau pentru câteva momente când le cântam, dar nu dura mult. Dacă nu încetau să plângă când li se spunea, îngrijitoarele de serviciu îi loveau pe copii până când încetau să mai plângă. (…) Uneori se enervau atât de tare din cauza plânsului și a urletelor constante, încât preferau să le dea copiilor medicamente, pentru a-i ține liniștiți. După medicație copiii dormeau trei sau mai multe ore. (…)

La prânz aveam un fel de supă, mai degrabă tăiței cu apă și vegeta. Uneori fasole sau mămăligă pentru felul doi, din nou servite în boluri metalice vechi, ciobite și distorsionate. Mulți dintre copii nu puteau învăța să folosească lingurile, la rândul lor strâmbe, așa că mâncau direct din boluri, cu mâinile. După ce copiii își terminau masa de prânz erau puși în altă cameră curată să plângă, să se legene, să urle, să se lovească sau să se distreze cum puteau. Nu era nicio jucărie, nici o minge, nici  măcar un fir de ață, nimic cu care să ne jucăm. De cele mai multe ori copiii făceau același lucru, se legănau înainte și înapoi, dormeau sau se răneau singuri. În cazul în care deveneau violenți cu sine sau cu alții erau din nou medicați sau li se puneau cămăși de forță. (…)

La ora 15:00 o nouă echipă de personal prelua copiii. De obicei, aveam două îngrijitoare pe etaj în schimbul de după-amiază, cam un membru de personal pentru 60 – 80 de copii. De cele mai multe ori copiii erau mult mai liniștiți după-amiaza. Fie oboseau, fie erau prea drogați de la doza de dimineață. (…)

În fiecare seară, la cină, aveam macaroane cu gem sau orez cu lapte. De obicei, după ce copiii își terminau cina, erau din nou drogați înainte de a fi duși în dormitoarele reci și cu vopsea coșcovită pe pereți, cu paturi ruginite și ferestre cu zăbrele. La ora 21:00 o nouă echipă de serviciu prelua copiii. De data aceasta doar o îngrijitoare era repartizată să lucreze pe fiecare etaj, în timpul schimbului de noapte – asta înseamnă o îngrijitoare pentru fiecare o sută cincizeci de copii. Ea mergea prin toate camerele pentru a se asigura că toți copiii dormeau sau cel puțin erau în pat. Dacă erau liniștiți îngrijitoarea adormea și ea. Programul reîncepea a doua zi la ora 5, fără nicio modificare.

Mărturia îi aparține lui Izidor Ruckel, care a supraviețuit de la 3 la 11 ani în Căminul-Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili de la Sighetu Marmației. Fragmentul este extras din cartea sa autobiografică “Abandonat pe viață”. Căminul Spital de la Sighet a fost prima cercetare întreprinsă de Muzeul Abandonului, o muncă de un an și jumătate transformată într-o expoziție imersivă.

În imagini: Căminul-Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili de la Sighetu Marmației și Izidor Ruckel, într-o vizită la câțiva ani de la închidere.
Autor: Thomas B. Szalay