Mersul piticului

MĂRTURII

Am crescut în Botoșani, oraș în care sunt și în prezent. Din câte am înțeles tatăl meu a murit când eu aveam 3 luni fiind bolnav, iar mama având alți 3 copii minori acasă a ales să mă lase la spital. De la spital m-au dus la creșă. Îmi amintesc noaptea la Creșa Nr. 1, ne puneau pe toți să facem pasul piticului să mergem tot holul dus-întors până oboseam. Luam bătaie dacă făceam în pat. Cea mai dureroasă amintire și una pe care nu o pot uita este cea în care ne băgau câte 6 copii într-o balie mare. Chipurile ne spălau cu peria, (de covoare cred). Durea foarte tare. Apoi pe toți ne băgau într-un loc unde erau dușuri și aruncau cu apă fierbinte pe noi. Acele momente în care pățeam această baie erau dureroase. Îmi amintesc o doamnă care ne aduna într-o cameră și ne dădea dulce (bomboane) și mai târziu o altă doamnă voinică și înaltă cu părul până pe umeri, ne lua bomboana din mâna fiecăruia dintre noi. Plângeam, plângeam. A trecut timpul, am crescut cu frica în mine, frica de întuneric. Mereu noaptea mă acopeream toata cu cearșaful. Nu îmi amintesc să fi fost pătura pentru ca tot timpul îmi era frig. Bătăile erau mereu la tălpi. Seara. Totul se întâmplă seara. Ne speriau cu un cearșaf, nu amintesc bine, era noapte. Oricum îmi amintesc clar ceva negru ce ne speria groaznic. Eram mici, plângeam mereu. Timpul a trecut, bătăile s-au rărit de tot, frigul nu mai exista. Ne îmbrăcau la fel, ne duceau într-o cameră mare cu puțină lumină și mâncam. Am descoperit că eram mulți copii, ceea ce chiar nu știam. Oricum, s-a întâmplat că aveam jucării, culori multe, eram altfel toți, îngrijiți, nu ne mai bătea nimeni, nu ne mai certa nimeni că făceam în pat, etc. Dar frica de întuneric a rămas. În permanență îmi era frică de întuneric. Timpul a trecut, am crescut, am fost mutată la casa de copii pentru a merge la școală.

A fost binișor că nu am mai luat bătaie. Eram foarte cuminte din câte îmi amintesc. Am învățat. A fost bine, doar discriminare că eram de la casa de copii ori pentru că eram brunețică (țigancă). Am simțit discriminarea mergând la școală, cuvintele lor mă dureau enorm de mult, chiar și ale unor profesori. Dar am trecut peste. Acum sunt mare, am 41 de ani, sunt căsătorită cu un băiat tot din casa de copii din Trușești, avem 2 fetițe minunate de 10 și 14 ani și suntem bine toți. Lucrăm amândoi, ne creștem copii ca toți alții. Suntem căsătoriți de 15 ani și, cu bune-cu rele, am reușit.

Mărturie donată de Daniela Mariana Dediu, 41 ani