Natalia

03 mart. Natalia

„Numele meu este Natalia Nesterenko, sunt din regiunea Donețk. În iunie 2013 ne-am mutat din acea regiune, pentru că a început războiul. Unele ziare și Europa au spus că este doar un război civil, dar nu a fost. Rusia a ocupat Donețk, pas cu pas.

Așa că, de fapt, fugim de război de ani de zile. Ne-am mutat în altă parte a Ucrainei, apoi soțul meu a primit de lucru la Kyiv, ne-am mutat acolo, într-un apartament, apoi într-un alt apartament. Următoarea mutare a fost în Batumi, Georgia, apoi înapoi la Kyiv. Și în ultimii cinci ani am închiriat un apartament la 40 de kilometri de Kyiv, într-un mic oraș numit Ukrainka.

Când a început războiul, soțul meu era în spital, pentru o operație. Operația nu ar fi trebuit să fie grea, dar în ziua în care a început războiul, m-am trezit, am citit știrea că războiul a început. Și apoi am primit un telefon de la spital și m-au anunțat că soțul meu a murit.”

Șocul pe care l-a simțit Natalia a fost copleșitor. A fost nevoită să reacționeze rapid în fața războiului. A rugat un prieten să recupereze actele de la mașină, care erau în spital. Și-a luat cei doi copii, un băiat de 16 ani și o fată de 8 ani și au plecat.

Au împachetat rapid, au luat câteva haine groase și documente. Astăzi, Natalia zâmbește când își amintește că în haosul acelor zile, a pus în bagaje, printre celelalte lucruri, aspiratorul-robot pe care îl aveau în apartament. Îmi spune că l-a folosit peste tot unde a locuit în ultimul an, ba chiar a convins una din gazde să își cumpere un aparat similar.

Au locuit o vreme în Suedia. În primele luni, Natalia a plâns mult și simțea multă neputință și nedreptate. O perioadă, a lucrat într-un restaurant. A simțit foarte puternic bariera de limbă și a fost frustrată de faptul că nu existau cursuri intensive de suedeză pentru refugiații ucraineni. Au schimbat de câteva ori locuința, care devenea din ce în ce mai mică. Într-un final, au ajuns să locuiască toți trei într-o cameră de 15 metri pătrați, cu paturi suprapuse. Au fost zile dificile, în primul rând pentru că băiatul cel mare, deja adolescent, avea nevoie de spațiu pentru a învăța. Regulile din Suedia spuneau că minorilor neînsoțiți de părinți li se va asigura un spațiu propriu, așa că Natalia a luat decizia de a pleca în România împreună cu fata. Băiatul a rămas în Suedia pentru a studia, locuiește cu o familie și are propria cameră.

În România, Natalia se simte mai bine. Se bucură de vremea de aici și simte că are mai mult timp pentru ea. Vine la grupurile de suport psihologic organizate de Asociația Club Sportiv Olimpic Snagov. A găsit o comunitate de femei venite din Ucraina în care se simte sprijinită să meargă mai departe. 

„Mă simt cu adevărat tristă pentru Ucraina, dar mă simt mult mai tristă pentru soțul meu. Era un tată bun, eram o familie bună. Cu o zi înainte de război, i-am trimis un mesaj, când era în spital, și l-am întrebat ce să facem dacă începe războiul. Și a spus că orice va fi, vom trece prin asta împreună. Și acum sunt pe cont propriu. Nu e corect.”

„Fotografia asta e făcută cu câteva zile înainte de război. Ne-am dat seama că a trecut ceva timp de când fiul meu m-a depășit în înălțime și am hotărât să facem o poză să ne aducem aminte de momentul ăsta.”

Ultima zi de pace, întâia noapte de război este o instalație digitală participativă marca Muzeul Abandonului, un zid digital de imagini cu ultimele zile de pace din memoria telefoanelor mobile.

Poveste culeasă de Bogdan Dincă pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.