02 sept. Ne-am logodit
Numele meu este Irina, am 29 de ani, sunt din Odesa și în momentul în care războiului a ajuns la noi la ușă eram o persoană absolut fericită, pentru că visul meu prețuit tocmai se împlinise. Persoana iubită mi-a făcut o cerere în căsătorie. Andryusha al meu. Am sărbătorit în localul prietenului nostru, am râs mult și am dansat. Fără semne de probleme, de umbră peste soarele nostru. Credeam că lucrurile se așază. Sunt bune. Că suntem în siguranță și partea incertitudinii este în urma noastră. Ce nu știam, însă, e ce se afla deja deasupra noastră.
Noaptea, când dormeam deja liniștiți acasă, când picioarele noastre obosite de dans se odihneau sub pătură, m-am trezit într-un sunet care semăna vag cu o explozie. Intuitiv, am înțeles imediat ce este, dar creierul meu a refuzat să creadă. Am închis ochii strâns rugându-mă să adorm la loc. Apoi o altă explozie, alta și alta…
Când totul a devenit mai clar, am început să-mi sun părinții și rudele care locuiau într-unul dintre satele din regiunea Odesa. Mama a refuzat să creadă că războiul începuse și mie mi-era greu să îi repet. Pentru că devenea și mai real. În receptor, am auzit-o pe bunica plângând, mereu foarte îngrijorată pentru mine. Acum avea motive. Pentru noi toți.
După ce am sunat toate rudele și prietenii, Andrei și cu mine am început să ne facem bagajele. Triști, îngrijorați, la distanță de câteva ore de momentul nostru fericit, peste care acum părea că au trecut luni. De vreme ce încă era iarnă, am împachetat cu prioritate lucrurile necesare: cizme, jachete, pulovere. Să nu ne fie frig, să avem picioarele uscate. Nu știam ce urmează, așa că ne pregăteam pentru tot. Am strâns alimentele din frigider și le-am mutat în subsol, în cazul în care ar fi trebuit să ne ascundem acolo. Nici nu știam dacă e bine să facem asta. Nu era un adăpost antiaerian, era doar un loc sub pământ, departe de rachete. Dar am continuat. Am dus și o saltea, o pătură, perne, medicamente, două căști de schi, în caz de blocaj. Am mutat-o și pe Lisa, pisica noastră, în subsol.
Încă trei zile am stat la Odesa, ascunzându-ne periodic în subsol în timpul raidului aerian. Tensiunea creștea în fiecare zi. Nu am vrut să mănânc, nici nu am putut să dorm. Frica a fost întreținută constant de rețelele sociale, care au publicat videoclipuri cu explozii, găuri de rachete și fotografii cu victime. Nu voiai să vezi, nu puteai să nu te uiți.
Am hotărât să plecăm dimineața devreme. Bagajele erau deja făcute. Am verificat încă o dată că valizele conțin ce ne trebuie: haine, acte, bani, trusa de prim ajutor. Nu am reușit să dormim și nu vorbeam între noi. La 5 dimineața eram pregătiți.
Eu, Andrey, fiica lui, Sophia, mama lui Andrey – Svetlana și fratele mai mic al lui Andrey, Alexander. Și 3 pisici. Toți într-o singură mașină. Înghesuiți, speriați, dar fără nicio supărare între noi, așa ne-am început călătoria.
În total, drumul ne-a luat 12 ore. De 7 ori am fost opriți la puncte de control.
Au examinat mașina, documentele, lucrurile. Dar, în general, pot spune că drumul a mers bine și liniștit. Dat fiind contextul. Am ajuns la graniță când era deja întuneric. Nimic nu părea real.
Unele momente din toată această poveste sunt în ceață. Parcă nu mi s-au întâmplat mie. Fie din cauza oboselii, fie din cauza stresului, fie pentru că creierul încearcă să uite șocurile.
Oricum, mă bucur că suntem aici și în siguranță.
Irina face parte din a 2-a grupă de cursanți de la Seneca AntiCafe, cursurile intensive de limba română oferite ucrainenilor prin Bursele SNK și continuarea poveștii vrea să o scrie personal direct în limba română.
Mărturie culeasă de Ștefania Oprina pentru Muzeul Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.
No Comments