Loader

Niciodată nu mi-am făcut bagajele singur

Bagajele abandonului

Mama era cea mai frumoasă fată din sat. Frumoasă și înstărită. Părinții ei aveau multe oi, pământ și erau oameni gospodari și respectați. Erau din categoria pe care comuniștii au numit-o chiabur, adică un țăran bogat, care avea mai multe resurse decât putea să lucreze singur, deci angaja alți oameni din comunitate, un fel de antreprenor modern. Tata era și el din burghezia satului, înalt și cu privire de un albastru tulburător, păreau o pereche de la Hollywood, venită în vizită în comuna noastră de pe malul Dunării.

Și a fost chiar ca în povești, pentru că mama și tata s-au iubit, s-au curtat, familiile au fost de acord și au făcut nuntă mare, de s-a știut peste șapte sate. Dar imediat a venit războiul și mama a făcut pentru prima dată bagajele durerii. Ce pui în valiza omului tău ca să plece pe frontul cu Rusia? Câteva haine, spălate cu grijă și aranjate cu mâini tremurânde. Și îl mai privești o dată cu nesaț și te gândești că nici nu te-ai bucurat de el, de casa voastră, de căsătorie și trebuie să-l vezi cum pleacă. Și a plecat!

S-a întors câțiva ani după, când mama deja avea, la cei 20 și ceva de ani, fire albe de grijă și așteptare. Tata era complet desfigurat, arsese încercând să apere depozitul de arme. Venise decorat și erou, dar fața lui frumoasă era de nerecunoscut. Ochii lui albaștri nu mai aveau pleoape și a dormit toată viața cu ochii deschiși. Dar cel care se întorsese nu mai era omul ei. Era cineva trist, care nu voia să iasă din casă, nu voia să râdă lumea de el ca de un monstru, nu voia să se uite la nevasta lui care era încă frumoasă, voia doar să moară…ceea ce nu-i reușise pe front.

Și atunci mama a făcut din nou bagaje și i-a spus că dacă vrea să plece, e liber, doar că ei nu-i pasă cum arată, nu-i pasă ce zice lumea, că ea l-a așteptat să-și petreacă viața împreună și asta are de gând să facă. Și tata nu a vrut să folosească bagajul, a rămas, ne-am născut eu și sora mea și curtea noastră era iar veselă, și mama oacheșă și muncitoare și fericită, iar tata respectat de toți în sat – erou de război, omul care avea sute de oi și hectare întregi de teren și dădea tuturor de muncă.

Dar apoi a venit comunismul și tot ce aveau ai mei a fost luat de stat. Tata a semnat că renunță la tot, pentru că știa din război că doar cei pe care îi iubești contează, noi și mama eram toată averea lui. Dar pentru noii conducători ai satului, foștii angajați cu ziua din curtea părinților mei, așa o victorie simplă nu era cu adevărat o victorie. Și a început tortura. Îi arestau pe tata și bunicul la câteva zile, îi anchetau și îi băteau, să spună ce avere mai au ascunsă.

Mama era cu burta la gură, cu fratele meu mai mic. Veneau peste noi noaptea în casă, o îmbrânceau și o umileau, cu noi mici, printre picioarele ei, neștiind ce se întâmplă. Și atunci mama a făcut din nou bagajele. Tot ceea ce NU putea abandona eram noi. În bagaje a pus mai nimic, câteva haine, niște tacâmuri și oale, niște bijuterii dosite prin pod. I-a așteptat pe tata și bunicul să fie eliberați de la anchetă și ne-am suit atunci, noapte, în căruță și am pornit către nicăieri. Nu-mi aduc aminte cât am stat pe drumuri, pe la Târgoviște, la niște rude…am stat până am primit veste că s-au liniștit lucrurile acasă și că pe tata îi caută să coordoneze ICIL-ul zonal, că nu știau ce să facă acum cu toate oile pe care i le luaseră.

Și mama a făcut din nou bagajele și ne-am întors și cei care ne-au prigonit au trebuie să suporte zeci de ani privirea dârză a mamei, care îi țintuia pe ulița satului, când se întâlneau.

Apoi am crescut și am vrut să plec într-un oraș mai mare, la liceu. Dar am fost respins…pentru că eram copil de chiabur. Dar mama asta nu a putut îndura, că pentru ea mai mult decât să ne vadă la scoală și afară din satul acela, nu conta nimic mai mult pe lume. Și a făcut din nou bagajele și m-a trimis departe, la niște rude, să mă pot înscrie la liceu în alt oraș, să mi se piardă urma originii “nesănătoase”. Ne-a trimis pe toți patru, pe rând, pe mine și frații mei, la liceu și apoi la facultate. Mama a făcut toate bagajele durerii și abandonului și apoi, ca adult, am adorat să călătoresc, dar niciodată nu mi-am făcut bagajele singur, le făcea mereu soția mea. Pentru mine bagajele aveau mereu o conotație tristă.

Acum ceva ani am făcut un AVC, nu mai călătoresc decât în mintea mea, care din fericire e mobilată cu sute de cărți și zeci de călătorii, pe care ai mei le-au făcut posibile, cu îndârjirea lor de a trece peste tot: război, schilodire, comunism, fugă, închisoare, discriminare…cu reziliența și înțelepciunea lor cu care au înțeles că nu era important ce puneai în valiză, ci pe cine țineai de mână când fugeai sau cine te aștepta acasă să te întorci. 

Mărturie donată de Gheorghe Drăgulinescu Muzeului Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.