La sfârșitul anilor ’70, părinții mei au avut un copil care nu a trăit decât câteva săptămâni. S-a născut prematur la 7 luni, iar tehnica de la vremea respectivă nu l-a putut salva. Nu a fost înregistrat nici ca naștere, nici ca deces. Pur și simplu nu a existat. A apărut cu durere în viețile alor mei, a întreținut disperare și speranță, iar într-o zi a dispărut. Din ce mi-a povestit mama, când a intrat în salon dimineață, o infirmieră i-ar fi spus sec: «Nu v-a spus nimeni ? A murit! »
Nu l-a mai văzut niciodată, patuțul incubator era gol, iar singurul act care i-a fost înmânat a fost o declarație de avort.
Ea s-a întors acasă și a spălat de mână toate rufele din casă. Singurul ritual de doliu pe care și l-a putut acorda. Nici naștere, nici înmormântare, nici măcar nume. În schimb, a fost anchetată de securitate în legătura cu « avortul ».
Eu am apărut după un an. Am fost înconjurată de cea mai mare dragoste și atenție. Povestea celui de dinaintea mea nu mi-a fost spusă decât în trecăt de una dintre bunici, așa, ca fapt divers.
După 30 de ani, când aveam deja doi copii, am început să mă gândesc la ce a putut însemna pierderea aceasta pentru ai mei, pentru mama, pentru mine, care veneam după, și deveneam astfel unicul lor copil.
De când mă știu, mi-e teamă de moarte și de abandon, de pierdere, de eroare, este o frică înfundată, dar omniprezentă.
Am aflat mai târziu că ceea ce s-a întâmplat cu fratele meu era o consecință directă a politicii pronataliste de la vremea aceea. Mortalitatea infantilă trebuia cu orice preț redusă, fiind un indice al (ne)dezvoltării economice, dar și al (in)eficienței sistemului sanitar. Pe lângă interzicerea avortului și a contracepției, femeile au trebuit să îndure măsuri politice și legislative care le atribuiau fie rolul de mame eroine, fie nimic. Ele trebuiau să producă pentru țară și, ca orice produs, copiii erau supuși unei selecții de calitate. Tot ce era declarat « irecuperabil » era menit să dispară fără urmă, nu merita nici măcar să fie înregistrat. Nimic și nimeni nu trebuia sa stea în calea progresului.
Consecințele acelei intransigențe față de ceea ce era diferit sau necorespunzător doctrinei sau obiectivelor politice, au dus practic la un abandon administrativ. Refuzul de a înregistra o naștere sau un deces se traduce în societate cu refuzul la existență.
Nici măcar biserica nu l-a recunoscut pe fratele meu. Nefiind botezat, sau, altfel spus, nefiind conform altui sistem de credințe și valori, el nu a putut fi pomenit, deci i s-a refuza astfel și dreptul la viața veșnică, nu doar la cea administrativă.
Impasul administrativ poate lăsa urme adânci în subconștientul nostru, al celor care au trăit o traumă în tăcere și singurătate, fără ca aceasta să poată fi recunoscută și de către ceilalți.
Eu am trecut testul de calitate, dar am avut mereu senzația că trebuie să fiu conformă.
Limitele m-au intrigat întotdeauna, iar acum înțeleg mai bine de ce mi-am ales o cariera în ONG-uri, luptând pentru oameni ale căror drepturi nu sunt recunoscute, oameni discriminați și diferiți, oameni despre care am auzit de multe ori că mai bine nu ar fi existat.
În lipsa unei recunoașteri oficiale, ritualurile populare pot opera o vindecare simbolică pe care comunitatea restrânsă o facilitează. Într-o călătorie în Togo, am aflat că acolo, dacă un geamăn moare, cel care rămâne în viață va purta mereu cu el o păpușă reprezentându-l pe fratele decedat. Astfel, legătura este menținută și recunoscută de întreaga familie, iar locul fiecăruia nu ține de o bucată de hârtie administrativă. Atunci am decis să îmi reprezint simbolic fratele, iar această păpușă din lemn să țină loc de certificatele de naștere și de deces, de care nu a avut parte.
Mărturie donată de Livia Oțal în cadrul campaniei Lumina din întuneric. Lumina din întuneric este un proiect susținut de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național
_______________
𝐃𝐎𝐍𝐄𝐀𝐙𝐀̆ 𝐨 𝐫𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐮𝐥 𝐭𝐚̆𝐮 𝐀𝐁𝐀𝐍𝐃𝐎𝐍 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥𝐮𝐢.
Campania LUMINA DIN ÎNTUNERIC și-a propus să aducă în atenție licăriri de speranță, invitând donatorii la un proces de explorare a propriilor abandonului din copilărie privite printr-o lentilă vindecătoare. Sunteți așteptați cu poveștile voastre, semnate sau anonime, despre luminile blânde din istoriile voastre dureroase, până pe data de 30 noiembrie 2023, la acest link https://bit.ly/LuminadinIntuneric sau direct pe pagina www.muzeulabandonului.ro.
