„Oamenilor le-a fost frică de noi”

articol documentat de Anca Niță și Ana Maria Ciobanu

La începutul acestui an, Carmen Andreșoi, director executiv al Fundației Protagoniști în Educație, ne-a semnalat că de pe Harta Abandonului lipsește centrul Vidra, din județul Ilfov.

Am lansat ediția pilot a Hărții Abandonului în noiembrie 2023, cu peste 100 de instituții și 550 de fotografii de arhivă, după un efort de documentare și digitizare întins pe aproape doi ani. În România au existat însă peste 700 de instituții pentru copii abandonați, iar arhiva noastră fotografică numără peste 10.000 de itemi, așa că de pe Hartă lipsesc momentan multe piese ale puzzle-ului instituționalizării.

În același timp, toate aceste piese de puzzle se leagă. Aveam deja în Dicționarul Abandonului o primă contextualizare a felului în care au fost infectați cu HIV mii de copii născuți în anii 80-90. Aveam fotografii de arhivă și documente digitalizate din arhiva fundației Romanian Angel Appeal, care făceau referire la această tragedie și construisem fișe de documentare pentru spitalul Colentina din București unde se aflau mulți dintre copiii infectați imediat după Revoluție. Trecusem prin multe fotografii cu copiii acelor ani care purtau hăinuțe pe care era scris grosier „SIDA”. La expoziția „Unboxing Muzeul Abandonului” din septembrie 2023 de la Cartierul Creativ, o vizitatoare ne-a lăsat o cartolină prin care ne recomanda să documentăm „Postcura”, o secție medicală din Constanța unde erau de asemenea instituționalizați copii infectați cu HIV.

Suntem recunoscători de fiecare dată când un supraviețuitor, un voluntar, fost angajat sau membru al unui ONG implicat în sprijinirea copiilor instituționalizați, ne trage de mânecă să documentăm un loc la care nu am ajuns încă. Asigurăm de fiecare dată protejarea identității și a demnității persoanelor și anonimizăm fotografiile și documentele care ne sunt încredințate.

Astăzi avem și centrul Vidra pe Hartă, mulțumită discuției cu echipa Protagoniști în Educație, care a început să lucreze cu copiii seropozitivi de acolo în anul 1998 și s-a ocupat de dezinstituționalizarea lor și mutarea în case de tip familial.

Carmen Andreșoi ne-a explicat că spitalul Vidra de lângă București „colecta copii din toată țara”.

Practic, copiii din leagăne și case de copii infectați la finele anilor 80 și începutul anilor 90 în urma unor transfuzii primite pentru anemii severe, a unor vaccinuri sau injecții cu ace și seringi nesterilizate, ajungeau în mai multe spitale din țară, iar apoi erau instituționalizați la centrul Vidra. Pentru acești copii, după abandonul la naștere sau în copilăria mică, urmau izolarea și stigmatizarea în centrul Vidra împrejmuit cu sârmă ghimpată și gratii la ferestre. Izolați, copiii nu aveau parte de școlarizare, sau urmau o formă de învățământ în spital, dacă starea de sănătate le permitea, comunitatea locală fiind împotriva ieșirii lor din instituție în școala de masă, parcuri etc. 

Stigmatizarea a continuat și după ce 30 dintre copiii de la Vidra au fost mutați în case de tip familial. Carmen ne-a povestit că în 2010 a însoțit o tânără în calitate de asistent social la comisia medicală pentru confirmarea anuală a gradului de handicap. Tânăra purta o șapcă, era forma ei de protecție față de lumea din jur. Nu se simțea confortabil să fie privită direct în ochi. Medicul i-a reproșat lipsa de educație, a țipat la ea și apoi a întrebat-o peiorativ: „Cum era la voi acolo la Vidra?”. Printre lacrimi, tânăra a răspuns: „Cum a fost dintotdeauna: oamenilor le-a fost frică de noi”.

La 35 ani de la descoperirea focarelor de HIV din instituțiile de protecție, unii dintre supraviețuitori au reușit să-și formeze propriile familii.

Carmen Andreșoi: „Avem desigur și generația 2. Cu educație, informații și suport, avem tineri de la Vidra care au devenit părinți și care nu au transmis virusul mai departe. Ne întâlnim și astăzi și lucrăm cu copiii lor în centrul de zi Wonder pentru copii cu dificultăți de învățare. După ani de izolare și acces precar la educație, nu-și pot sprijini copiii la teme pe măsură ce crește gradul de dificultate. Rănile trecutului sunt foarte mari și își fac cu greutate prieteni în afara cercului sigur care le cunoaște contextul. Au plecat marcați pentru toată viața de la Vidra. Această singurătate este atât de mare încât te doare și din exterior. Noi ca Fundație continuăm să le fim alături, ca o familie, pentru că doar pe noi ne au, dar nu vorbim public despre ei pentru a le proteja demnitatea. Au rămas însă copiii noștri. De la ei a început totul și nu i-am părăsit. Astăzi nu vor și nu pot să mai vadă acel loc. Este dramatic pentru că știu că au lăsat acolo colegi, prieteni, în unele situații chiar frați cu dizabilități severe care nu au mai ieșit din instituție.”

După discuția cu FDP, am consultat mai multe rapoarte ale organizațiilor internaționale, stenograme ale dezbaterilor parlamentare, arhive de presă naționale și internaționale. Am identificat imagini de la Vidra și în arhiva fundației SERA România pe care o digitizăm– nu le putem face publice pentru că sunt foarte dure și pentru că majoritatea sunt portrete ale copiilor de atunci. 

Am publicat fișa Vidra pe Hartă cu o mare strângere de inimă pentru că spune povestea a sute de copii din toată țara care au trecut prin infinite straturi de traumă și stigmatizare: abandonați la naștere, instituționalizați și deprivați emoțional în spitalele și leagănele în care și-au petrecut primii ani, înconjurați de frig și de albul halatelor și pereților, rareori ridicați din pătuțurile de fier; infectați cu virusul HIV în instituțiile statului care nu verificau transfuziile de sânge pentru copiii distrofici și nici nu aveau ace și seringi sterile; stigmatizați pentru boală și condamnați la Vidra într-o izolare totală, cu personal care se temea să-i atingă; lipsiți de educație pentru că nimeni nu știa în acei ani cât vor supraviețui. Unii dintre copiii de atunci s-au stins, în țara care nu are nici astăzi un centru de îngrijire paliativă pentru HIV.

Ca și alte instituții ale trecutului, Vidra avea propriul cimitir. Suntem datori să știm și să nu uităm, dar suntem responsabili ca societate să știm și că printre noi sunt supraviețuitori ale acelor orori. Câțiva dintre supraviețuitori sunt încă la Vidra, astăzi instituție pentru adulții seropozitivi. Nu au mai părăsit instituția încă de la internarea din copilărie. Alți supraviețuitori, așa cum ne-a povestit și Carmen Andreșoi, luptă: muncesc, au propriile familii, dar sunt marcați pe viață de experiența acelor ani și de stigmatizarea constantă.