Loader

Particule de umanitate

Bagajele abandonului

Aveam o viață obișnuită în Odesa. Mi-e foarte drag un cartier vechi, aproape de centrul orașului, umbrit de o alee de castani uriași. De fiecare dată când aveam un moment dificil, copacii aceștia bătrâni mă linișteau și mă ajutau să-mi găsesc direcția.

Soțul meu e jurnalist și chiar cu o lună înaintea războiului a primit o promovare. Eu creez jucării. Eram foarte fericiți. Singurele întrebări pe care le aveam pe atunci erau despre pregătirea pentru școală a fiului nostru care urma să înceapă clasa I la toamnă. Era un prag important pentru familia noastră.

Mi-a plăcut să creez jucării încă de când eram copil. Am făcut jucării de Crăciun pentru serbarea de la grădinița fiului meu și le-am oferit cadou. Când am văzut cât de bine sunt primite, m-am gândit că aș putea să le și vând și asta fac de mai bine de trei ani.

Sunt multe familii în Ucraina în care unul dintre parteneri este nevoit să muncească în străinătate pentru mai mulți bani. Părinții mei au fost nevoiți să procedeze așa.

Noi ne descurcam acum, dar eram conștienți că dacă s-ar întâmpla ceva și am avea nevoie urgent de mai mulți bani,  unul dintre noi va trebui să plece o vreme să muncească într-o altă țară.

Dar nu mi-am imaginat niciodată că un război ne-ar putea despărți și ne-ar putea lăsa într-o asemenea stare de instabilitate și incertitudine, fără să știm când vom putea fi din nou împreună, sau dacă va mai fi posibil.

În prima zi de invazie nu înțelegeam anvergura momentului. Nu aveam nicio intenție să-mi părăsesc casa. După ce au anunțat mobilizarea generală a bărbaților, m-am gândit că, dacă soțul meu va fi nevoit să lupte, nu pot să rămân singură cu fiul nostru în mijlocul unui război.

Părinții mei locuiesc într-un mic orășel la granița cu Moldova și am decis să plec cu fiul nostru la ei. Speram că soțul ni se va alătura în maximum o săptămână după ce mai rezolva câte lucruri în Odesa.

Ne-am urcat în tren, fără să știm că o să ne despărțim pentru atât de mult timp. Nu am mașină, așa că am luat foarte puține bagaje pentru că nu puteam să le car. Ne gândeam că orice o să avem nevoie o să ne aducă el în câteva zile.

Când am ajuns la părinții mei, ne-au spus că ar fi mai sigur să mergem la rudele noastre care se refugiaseră deja în Moldova. Așa că în aceeași zi mi-am luat fiul și ne-am urcat într-un taxi care ne-a dus până aproape de graniță. Cozile erau uriașe. Am mers pe jos aproape o oră, dar nu a fost greu pentru că erau mai puțini pietoni decât mașini. Am stat două săptămâni în Moldova, apoi am venit în România.

N-am vrut să-mi păcălesc fiul că mergem într-o vacanță, dar nici să-l sperii. I-am spus că în țara noastră se întâmplă un necaz care se numește „război” și că niște oameni răi din altă țară încearcă să pună stăpânire pe locurile noastre. Că niște soldați curajoși o să ne apere țara și-i vor învinge până la urmă, dar copiii trebuie să stea într-un loc sigur până se termină bătăliile. Nu i-am spus că e periculos acasă, ca să nu se teamă pentru tatăl lui. I-am explicat că e mai greu pentru copii să trăiască în mijlocul unui război pentru că alarmele te obligă să mergi în adăposturi de multe ori pe zi sau să stai cu luminile stinse seara. 

Când am ajuns în România, erau foarte mulți ucraineni și foarte puține case libere. Am stat o vreme în Piatra Neamț, apoi în Toplița, iar acum ne-am stabilit în Bistrița.

Primul pachet pe care mi l-a trimis soțul a fost cu hainele noastre de vară, pentru că poșta era mai ieftină decât să ne cumpărăm altele.

De când a început războiul eu n-am mai putut să creez jucării. Eram mult prea speriată și furioasă și sufeream că n-o să mai pot crea lucruri drăguțe și colorate în acest climat de ură. Apoi m-am gândit să pun toate aceste emoții în arta mea. 

Când eram în Moldova am făcut doi răufăcători din cârpe de praf. Pe unul am scris „Huilo” (Putin) și pe celălalt „Luka” (Lukashenko). Am ieșit în curte și i-am tăvălit prin noroi, i-am călcat în picioare și i-am aruncat la gunoi. M-am simțit mult mai bine apoi, ca și cum m-am eliberat de ceva oribil. 

Așa mi-am regăsit bucuria a de a crea din nou lucruri frumoase. Pentru că nu aveam deloc materiale la mine, am început să tricotez inimi. Acasă nu tricotam aproape niciodată. În România am început să mă perfecționez și timp de o lună am creat doar inimi albastre și galbene. 

Nu pot să spun că mi-am găsit pacea interioară o dată ce am început din nou să fac jucării, nu cred că așa ceva e posibil cât timp trăim un război. Dar am realizat că trebuie să trăim și să facem ceea ce iubim, chiar și în mijlocul acestei noi realități, chiar și când avem inimile pline de durere. Creativitatea ajută la relaxare și aveam nevoie de asta.

L-am rugat pe soțul meu să-mi trimită un colet cu materiale pentru jucării. Când l-am primit, mi s-a părut că a venit parcă din altă viață. Dar am putut să mă amuz că soarta oamenilor și a lucrurilor are căi încurcate. În cutia de acasă erau și ultimii mei patru crabi albaștri pe care i-am creat când mi s-a oferit o rezidență artistică la un spațiu din Ucraina care se numește „Blue Crab”. Crabii aceștia au călătorit prin războiul din Ucraina și au ajuns printre munții din Bistrița, apoi în casele românilor care i-au îndrăgit și au vrut să-i cumpere.

Mi-am dat seama că nu-mi lipsește nimic material de acasă. Îmi lipsesc oamenii: părinții, soțul meu, prietenii și chiar și oamenii nu foarte apropiați, cum ar fi vânzătorii sau barista preferați. Și pisica noastră. Și-mi lipsește sentimentul de a trăi într-o țară fără război – e o stare pe care nu conștientizam înainte și tânjesc după ea acum.

Oamenii de aici sunt foarte empatici și de ajutor. Le sunt extrem de recunoscătoare. Acum câteva zile am fost în spital cu fiul meu și foarte mulți mi-au scris să ne încurajeze și să ne întrebe cum suntem. Vreau să le mulțumesc tuturor voluntarilor pentru că nu au rămas indiferenți. Îi admir și ajutorul lor este extrem de important. Am ochii plini de lacrimi de fiecare dată când citesc de cât suport au parte ucrainenii care fug din calea războiului.

Momentan sper în victoria Ucrainei pentru că aceasta va însemna victoria tuturor țărilor care ne susțin. 

Când eram mică, bunicii care luptaseră în al Doilea Război Mondial aveau o vorbă: „de n-ar mai fi război”. Era o zicală familiară căreia nu-i acordam importanță. Pacea părea ceva normal, nu ceva pentru care să te rogi.

Acum înțeleg atât de bine semnificația acelor cuvinte. Noi cu toții, ca niște mici particule de umanitate, trebuie să tindem spre firescul păcii.

 Mărturie donată de Ganna-Ishcenko. Jucăriile ei pot fi văzute și comandate de pe Facebook sau Instagram https://www.facebook.com/annafelttales , https://www.instagram.com/anna_felt_tales/ 

Mărturie culeasă de Ana-Maria Ciobanu pentru Muzeul Abandonului, în cadrul campaniei Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin Fundația Sera, Care Franța și FONPC.