Am fost un copil nedorit și abandonat de când mama a rămas însărcinată cu mine. M-am născut cu mari probleme, cel mai probabil din cauza faptului că mama a încercat de foarte multe ori să-și provoace avort, ea fiind deja căsătorită și având 3 copii. Am venit pe lume printr-un accident. Mama a avut o aventură cu un domn chipeș de care s-a îndrăgostit la prima vedere. M-am născut prematur în decembrie 1977 având doar 900 de grame, aproape oarbă. Am intrat în comă, am stat în incubator, nu a crezut nimeni că voi trăi, așa că certificatul de naștere mi l-au făcut în martie 1978.
Mama e cea care nu m-a vrut nici o secundă de teama soțului plecat în Rusia, cum ar fi justificat venirea celui de-al patrulea copil, o fetiță fără vedere? O soră a mamei m-a apărat, m-a botezat și așa m-a luat acasă. Soțul mamei știa că nu sunt copilul său, a cerut test de paternitate, în dreptul tatălui în certificatul meu de naștere e o liniuță. Cum eram foarte bolnăvicioasă, până la 3 ani am stat mai mult prin spitale. În 1979 m-au dus la un cămin din Iași, unde am locuit până la 6 ani, acolo mi-a fost bine și am fost îngrijită. Calvarul și chinul au venit când mama a decis să mă ia acasă. Mâncam bătaie zilnic doar pentru că respiram. Mâncam bătaie până ajungeam să am tot corpul vânăt și plin de sânge. Primeam pumni în ochii mei și așa bolnavi, astfel de la bătăi am ajuns să văd doar 15 la sută. Am fost salvată practic de la moarte de cea mai mare soră, care a ajuns la timp să vadă că mama mă sugruma cu cureaua pantalonilor. Tot sora mea i-a zis să mă trimită înapoi la cămin, să nu mă mai desfigureze. Mama zicea mereu că nu mă poate iubi niciodată și că ce simte pentru mine e doar ură.
Ca să ajung totuși la cămin unde credeam ca o să fiu salvată, am fugit de acasă, am spart un magazin cu pietre și am așteptat să vină poliția. Atunci am povestit poliției toata situația mea, eram vânătă si speriată. M-au dus la un centru de minori unde am locuit 2 ani, timp in care am așteptat documentele ca să mă trimită la o casă de copii.
Protectoarea mea doamna Luminița, directoarea centrului pentru minori a avut mare grijă de mine și vocea ei blândă mi-o amintesc și acum. În centrul de minori erau o grămadă de copii abuzați din familii dezorganizate, doamna Luminița ne ocrotea pe toți. Am tot fost mutată în cămine spital, nu-mi amintesc tot. Am ajuns în 1987 la casa de fete din Constanța, unde m-am acomodat repede și-mi era bine. Răutățile și jignirile, mă strigau „chioara”, erau cele mai inofensive. Eram imună. Dacă însă cineva din personal, profesoară, îngrijitoare țipa la mine, tremuram din toate încheieturile până la leșin și în final chemau salvarea. Se întâmpla atât de des încât una din asistente m-a dus la spital, unde stăteam câte o lună de zile cu tratament pentru spasmofilie. Așa am ajuns și la medicul oftalmolog care mă tratează de 33 de ani. Bunătatea și blândețea doamnei doctor Sandu au fost un pansament pentru lipsa mea de iubire și părăsirea cabinetului pentru mine era un chin. De la dânsa am învățat ce e bine și ce e rău, ce alegeri să fac și la finalul clasei a opta am întrebat daca voi putea merge la școala pentru persoane nevăzătoare. Școala generală pentru mine a fost un chin, nu vedeam nimic la tablă, nu vedeam să scriu, învățam cu greu și eram ultima din clasă.
La 15 ani, eram singură și speriată și de umbra mea, m-am angajat la un depozit unde căram navete, sticle, nu câștigam mult, dar îmi strângeam orice bani și îi ascundeam la rădăcina unui copac din curtea căminului de frică să nu rămân fără ei. Am fost un copil cuminte și cu bun simț, doamnele din cămin mă chemau să le fac curățenie prin case. Într-un final am fost transferată la Școala Specială pentru nevăzători, acolo a fost extrem de bine pentru mine. Am făcut o școală profesională, apoi liceul și după liceu o postliceală de balneofizioterapie și masaj, lucru care mi-a schimbat viața. Am întâlnit mulți oameni buni și sufletiști, și ei nevăzători ca și mine. Doamna dirigintă Elisabeta, mentorul meu, omul de la care am învățat Braille. La postliceală am terminat cu 9,41, a treia din clasă. Am plecat cu greu din școala de nevăzători și primul loc de muncă în meseria mea a fost în Suedia. Stagiul și practica le-am făcut la Institutul Național de Recuperare Fizică și Balneologie și timp de 3 ani am fost o elevă exemplară.
Deși am trecut prin foarte multe experiențe oribile, am avut norocul sa întâlnesc și oameni speciali și de la ei am cules tot ce e mai bun. Acum îmi văd doar de liniștea mea. Sunt în continuare extrem de timidă și încă îmi e frică de mama, care a și murit. Sunt asistentă medicală și nu voi uita niciodată de unde am plecat.
