Dimineața zilei de Joi, 14 Iulie 2016 părea o zi ca toate celelalte, mă aflam în centrul Bucureștiului și nimic nu părea să schimbe rutina vieții de zi cu zi, muncă, contracte, alergătură, o masă servită pe fugă, așadar tot ce ține de viața într-un oraș mare.
Dar așa cum am spus, acea zi doar părea una obișnuită, căci un telefon a schimbat totul. La celălalt capăt al firului se afla o persoană dragă mie, doamna Maria Graur, cea care conduce publicația Mesagerul de Covasna, mă anunța că duminică urma să aibă loc în satul Zăbala, în care eu am copilărit, Sintilia Zăbălenilor, o manifestare cu cântec și voie bună, așa că eram și eu invitată cu această ocazie să las agitația marelui oraș și să petrec alături de cei din județul Covasna. Pentru câteva clipe m-am blocat, aveam atât de multă treabă, însă trebuia să mă decid repede, pentru că Maria deja vorbise cu o familie din București care urma ca a doua zi să plece spre Zăbala, și să mă ia și pe mine, era o invitație frumoasă și aranjată în cele mai mici amănunte. Iată-mă, așadar, la drum, spre satul copilăriei mele, și ca de fiecare dată când purced spre acele locuri, emoțiile mă copleșesc. Cu fiecare apropiere de județul Covasna liniștea devine mai prezentă, uit agitația și tumultul capitalei, mă cufund în liniștea în care a rămas copilăria mea. Acolo, în liniște, mă reîntâlnesc cu mine: sunt doar o fetiță în banca de la școala din Zăbala, în fața catedrei este doamna Ola Mariana, draga mea dirigintă- cât de tânără este, o ființă delicată, plină de iubire-, mă cheamă să arăt pe hartă satul Zăbala, mă mângâie ușor pe creștet iar atingerea mă trezește din visare. Revin, în fața mea se află aceeași ființă delicată, dar de data asta, cu chipul schimbat de trecerea anilor, în spatele acestui chip văd copilul ce sălășluiește în noi toți, cel care nu se trece și nu îmbătrânește, ghidușul, energia de viață ce ia mereu alte și alte forme spre a juca diverse roluri pe scena vieții.
Primul popas este în Sfântu Gheorghe, oraș în care liniștea și calmul tipic ardelenesc este prezent la tot pasul. Simt că îmi țiuie urechile de atâta liniște, totul e bine pus la punct și nimeni nu se agită precum în orașele mari. Oamenii locului sunt primitori, calzi, se bucură de fiecare vizitator, iar de această primire mă bucur și eu de fiecare dată. Și iată, a venit și ziua de 17 Iulie 2016 în care a avut loc Sintilia Zăbălenilor. La biserica din sat are loc slujba obișnuită, din fața bisericii pleacă apoi alaiul cu tinerii călare, toți poartă steaguri, caii sunt împodobiți de sărbătoare. Merg și eu alături de ei, în jurul meu sunt tineri, copii, mame ce-și poartă pruncii în brațe, văd și mulți bătrâni din sat, oameni minunați ce mi-au fost cândva educatori, învățători, profesori. Urcăm dealul spre locul de unde se aude muzica populară. De pe la porți oamenii ne salută prietenoși, sunt steaguri tricolore peste tot, mă încearcă emoția din nou, îmi simt obrazul umed-sunt lacrimi de bucurie, iubirea plutește în aer și inundă inimile tuturor. Mă simt fiica acestui loc și sunt fericită. Pe scena amplasată pentru acest eveniment copiii dansează, se recită poezii, aud versuri compuse special pentru oamenii locului, mă uit în jur, oamenii ăștia chiar se iubesc unii pe alții, trăiesc frumos și își cresc copiii în spiritul iubirii de țară. România nu-i pierdută atâta timp cât există astfel de oameni, ei transmit copiilor iubirea de locurile strămoșești, iar ăsta este adevăratul patriotism, iubirea de glie. Un alt tricolor este amplasat în vârful unui brad înalt, imortalizez evenimentul însă emoția nu răzbate dincolo de camera de filmat; un domn flutură un steag mare, mă apropi și văd că este domnul Mihai Tîrnoveanu, cel ce m-a adus din Sfântul Gheorghe până în Zăbala.Copilul din mine dansează și se bucură; mă prind în horă și prin mâinile sătenilor simt viața pulsând, iubirea le curge prin vene, emoția se citește pe chipurile tuturor, în ochii oamenilor se citește iubirea de țară, de semeni. Emoția se amplifică atunci când de pe scenă se aude melodia compusă de fostul meu învățător, Ion Hagiu, toată lumea cântă, copiii cunosc perfect versurile: „Cu căciulile pă frunte/ Stăm de veacuri, ca un munte/ În curbura arcului Carpați/ Asta e căciula mea/ Şi o port cum se purta/ Că-i obicei din daci lăsat”. Dansează Zăbălenii mei, se bucură, petrec și sunt voioși, bucuria lor străbate până dincolo de munți, mă însoțește pe tot tot drumul spre București. O pace minunată mi se furișează în inimă cu fiecare vizită în satul copilăriei mele. Mulțumesc tuturor celor ce au făcut posibilă participarea mea la acest eveniment, doamnei Maria Graur, redacției ziarului Mesagerul de Covasna, doamnei Ola Mariana, domnului Mihai Tîrnoveanu, organizatorilor, sătenilor și tuturor participanților la acest minunat eveniment.
Vă iubesc pe toți!
Adriana Popescu
Ps: mai am și alte povestiri despre Preventoriul de Copii Zăbala, jud Covasna.
Mărturie donată de Adriana Popescu în cadrul campaniei Lumina din Întuneric, proiect susținut de Administrația Fondului Cultural Național.
