#luminadinîntuneric
Am plecat la Uricani, Hunedoara pe la trei sau patru ani. Tata lucra deja ca electrician la mina Lupeni sau Vulcan, noi locuiam într-un apartament, pentru prima oară, doar noi patru (eu, mama, tata și M.). Prima dată când am ajuns acolo am întrebat “ce fel de casa e asta?”. Era destul de frig și neamenajat în locuință la început. M., frate-meu spunea la magazin vanzatoarei care voia sa îi dea gume de restul rămas ca “strângem bani să luăm mobilă”. Am făcut un Crăciun în familie, în acea formulă, în 1995 sau 1996, memoria nu mă ajută. La grădiniță am mers în cartier, aproape într-o grupă mixtă, am uitat numele educatoarei, ne ardea la palmă să stăm cuminți. Apoi am revenit la țară, odată cu închiderea minei și disponibilizarea în masă. Mama a plâns în fiecare dimineață până când au terminat de împachetat. Uneori la țară mă trezeam și înainte de a deschide ochii, îmi plăcea să îmi imaginez că sunt încă în Uricani. Prima palmă am primit-o tot la apartament pe la patru ani, mă certam cu tata când nu voiam sa îmbrac pijamaua fără mama. Palma i-a țâșnit din încheietură spre obrazul meu ca la comandă. Atunci am plâns o noapte iar mama spunea că a doua zi urmele degetelor erau încă acolo, ca o amprentă permanentă. Acum îmi vine în minte expresia ”într-o femeie să nu dai nici cu o floare!”. Au urmat și alte pedepse „ridică-te de la masă și nu mai râde!” pentru că mă amuza o poreclă și nu mă puteam opri din râs. Sau: „nu te mai smiorcăi atâta: bâz, bâz, baligă de mânz!”, îmi spunea și mama când mai plângeam. Sau bătăile cu frate-meu care porneau din orice. Dar apoi a venit anul 2002. Era încă o zi nasoală dintr-o vară caniculară, de vacanță, fără școală. Tata mânca de regim și mama a pus kaizerul în mancarea de cartofi pentru cina aceea. Tata s-a enervat, erau mereu discuții tensionate la masa, cred ca a și pălmuit-o, nu îmi mai amintesc secvența exact, cert e că în noaptea aceea mama nu știu unde a dormit, dar eu am dormit cu tata care mi-a spus că ei urmează să divorțeze și că pot să mă gândesc cu cine aș vrea să rămân. Nu am dormit prea mult, plângeam de frustrare. A doua zi mama a strâns hainele în saci, dar nu a mai plecat. Caut să recreez atmosfera de fapt. Am învățat că trebuie să îți iei rămas-bun înainte să ți se taie respirația. Despărțirile dor mai mult decât revederile.
- Ce o sa faci în viitor? Ma întrebam uneori. Viitorul nu există, nu o sa mor, o să exist, asta-i clar. Viitorul nu există, viitorul se creează. Sunt printre acei foarte mulți oameni care visează. Prea puțini lucrează. Viitorul nu există, viitorul se creează!
Rana de trădare
Sunt în curtea de la Babiciu, e iunie 2002, deja a început vacanța școlară, eu m-am întors din Năvodari, tata mai are câteva săptămâni de viață. Vin rude, inclusiv M., din toate părțile țării să îl întrebe de sănătate. Pe mine și fratemeo M. ne scoate la o cofetărie la Caracal și încearcă să fie de ajutor cu toată situația. Știam toți că vor urma și momentele de despărțire, dar nu știam ziua. C și D vin de la București într-un weekend să se ocupe de cumpărăturile de înmormântare. Primesc bomboane și alte atenții. Deci se poate face ceva și atunci când nu mai crezi că se poate face ceva. Cumperi chestii de înmormântare. M. și A. pleacă undeva, mama și C. și D. și bunica pleacă la Caracal. Eu rămân acasă cu tata și străbunică-mea Joița, care are Alzheimer, cu instrucțiunea clară ” să nu ieși prin curte să te vadă, să creadă că sunteți la Olt”, i-au spus tatei că plecăm la Olt, să ne spălăm și să stăm la soare, deși în iunie, apa e rece încă. Plec în bucătăria de vară și aștept să se întoarcă ei, adulții. Am primit de la D. o cutie cu bomboane Toffifee. Cu un ochi stau pe poartă, cu un ochi stau pe străbunică-mea, care are obiceiul să strice obiecte random, nesupravegheată. Tata e singur în casă. Mama și bunică-mea nu se mai întorc odată de la Caracal, oare cât mai stau aici blocată? Încep un du-te vino prin bucătăria de vară, dinspre frigider spre vatră, la fereastră și apoi înapoi la cutia cu bomboane. Mai molfăi o bomboană și iar mă întorc la geam. Am tot așteptat, m-am plictisit, m-am enervat, m-am întristat, mai bag o bomboană de ciocolată în gură și toc nervos aluna din mijloc. Într-un final, poarta scârțâie și îi văd că au revenit. Mănânc Toffifee și acum la 32 de ani, sunt bune, n-am cum să le refuz. Între timp au apărut și cele cu ciocolată albă, Limited Edition, de sărbători. Au fost ceva dulce într-o după-amiază de vară cu mine singură la țară, așteptând să moară tata și să stau fără griji.
La 11 Ani
Vorbeam cu tata la telefon din când în când, de la Fundeni unde era internat, C îi făcuse rost de telefon mobil cu antena, Nokia. Învățam despre România la ore. Mergeam la școală, aveam istorie și geografie nou introduse în program. Iarna am stat singuri cu mamaie. Cred ca de Crăciun am dat cu petarde, apoi tata și mama au plecat iar la spital, eu și M. mergeam la digul de la Olt sa ne dăm cu sania și odată am căzut în contra-canal. Ideea fusese a lui M., sa facem un trenuleț din sănii împreuna cu V. și ne-am dus-ducă, pana pe gheața subțire și apoi, fleoșca-fleoșca prin ger până acasă, sunt vreo treizeci de case distanță. Mamaie tot comenta ca o sa răcim. Dna G. învățătoarea mă întreba dimineața la scoala ce mai face tata, eu nu știu ce mai face tata, nici tata nu cred ca știa, zăpadă se topea, la fel și grăsimea la chimioterapie.
M-am gândit că dacă stau cu el îl pot ajuta, apoi memoria îmi spune că e 11 noaptea și se aude pic-pic în perfuzie, e cald si e vara deja. Apa plată îmbuteliată are gust amar. Vara se topește tot de pe un cadavru. M-am gândit că dacă vad un om murind o să-mi fie mai ușor de atunci înainte când se va mai întâmpla. M-am gândit apoi ca poate învăț sa resuscitez. N-am făcut niciodată cursuri de prim ajutor. Dar știu sa tip tare în caz de pericol.
Ca adult, inconstient ca “îmi hrănesc” familia de origine, așa cum o facem în anii cand s-a destramat, după moartea lui tata. Mereu cand gatesc si o fac destul de des, îmi ies aproape patru porții de mâncare. Salata de boeuf nu știu sa fac decat de la doua platouri în sus cantitativ. De la Oncologie Fundeni, tata s-a întors într-o zi de primavara, dupa ultima operatie, topit de la chimioterapie, slabit si adus de spate. Am încremenit cand masina a intrat în curte și l-am văzut pe C. luându-l de braț să-l coboare din mașină, pentru ca nu se putea sprijni. Eram cu o colegă de școală, Oana și nenea Doru, jucam cărți in fata bolții de vie, asteptând. Am rugat-o pe Oana sa plece, n-as fi vrut să-l supăr pe tata, l-am ajutat sa intre in casa, purta vesta sport, neagră și era cât mine de înalt, parca intrat la apa. Nu îmi găseam cuvintele și mă simțeam jenată ca îl ajut sa intre in casa. Apoi mama a despachetat mancarea de regim cumparata de la București și m-am bucurat sa văd biscuitii Petit Beure si merele roșii. Mai târziu am mers în casa, înapoi la tata, era obosit de la drum, încălzindu-se la soba cu foc abia aprins în martie. Am stat langa el, incapabilă sa vorbesc. Era innegurat si trist. Am simțit lacrimile adunându-se în colțul ochilor și l-am privit. M-a intrebat “De ce plângi?”, tremurând am răspuns “O sa mori?”. Nu mi-a răspuns nimic și n-am mai vorbit atunci, în orice caz, nu despre moartea sa. Mă mai ruga sa îi spun ce am gătit, sau cum a fost la scoala.
~Fragment dintr-o carte care va urma~
Mărturie donată de Popa Ștefania în cadrul campaniei Lumina din întuneric.
Lumina din întuneric este un proiect susținut de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național
_______________
𝐃𝐎𝐍𝐄𝐀𝐙𝐀̆ 𝐨 𝐫𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐮𝐥 𝐭𝐚̆𝐮 𝐀𝐁𝐀𝐍𝐃𝐎𝐍 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥𝐮𝐢.
Campania LUMINA DIN ÎNTUNERIC și-a propus să aducă în atenție licăriri de speranță, invitând donatorii la un proces de explorare a propriilor abandonului din copilărie privite printr-o lentilă vindecătoare. Sunteți așteptați cu poveștile voastre, semnate sau anonime, despre luminile blânde din istoriile voastre dureroase, până pe data de 30 noiembrie 2023, la acest link https://bit.ly/LuminadinIntuneric sau direct pe pagina www.muzeulabandonului.ro.
