Săpând printre rămășițele căminului spital Sighet

de Ioana Călinescu, cofondatoare MA

Căminul-spital Sighet a păstrat, în spatele lacătelor și ferestrelor sparte, hăinuțe, bucăți de jucării, inscripții pe pereți, mobilier, sau chiar arhive. Fotografiile sunt din timpul documentării de la Sighet. De atunci pare că s-a scurs o viață! Revederea lor a deblocat șocul emoțional în care nici nu știam că mă aflu de mai bine de doi ani, de când am pășit în camera cu haine de la Sighet: grămăjoare colorate de haine, împăturite cu grijă, așezate pe categorii, strânse cu atenție în mici bocceluțe textile prinse cu fâșii de material… 

Era ceva de groază și magnetic în atmosfera acelei camere. Lumina soarelui pica blând prin ferestrele mari, cu gratii, peste hăinuțele colorate, zgomotul sticlei sparte sub pașii noștri era mult mai puțin ascuțit decât în celelalte camere. Erau pe ciment multe pachete de lucruri croșetate de mână. Păturicile alea din petice colorate care se fac cadou la naștere de către bunici, căciulițe lucrate de mână toate din lână cu modele foarte vii, foarte pline de dragoste cumva. Asta era foarte greu de gestionat emoțional în spațiul ăla, și eu tot desfăceam obsesiv acele pachete încărcate simbolic în cultura noastră cu dragoste și grijă. 

Cine să le croșeteze fulare acestor copii? Cine să le facă lucruri de lână cu atâta dăruire? Așa am decis că probabil era camera cu haine de la ajutoare; haine pe care nu le-a purtat nimeni niciodată. 

Pendulam bezmetic între etajele instituției. Doar din când în când ne intersectam tăcut. Fiecare dintre noi își urma propriile voci care ne chemau prin camerele Căminului -Spital abandonat de la Sighet. Era ceva organic în felul în care mă chema camera aia. Mi se părea că aud de dedesubt niște lucruri și nimeni nu-mi poate traduce ce aud. 

Îmi amintesc foarte clar când am început să săpăm, să dăm la o parte lucrurile nefolosite sau cele care păreau că n-au ajuns la copii. Erau reci ca o prelată. Era ultima zi. Trebuia să plecăm spre gară, dar nu ne puteam opri din “săpat”. Aveam această obsesie să ajungem la stratul ăla lipit de cimentu, care nu văzuse lumina de 20 de ani, care a fost cel mai mult timp în contact cu viața din instituție și cu copiii care au trăit acolo. 

Și am început să găsim toate aceste haine care pur și simplu urlau. Hăinuțe sfâșiate, însemnate neglijent și grotesc cu numărul secției, cu tăieturi de corpuri diforme, cârpe de toate dimensiunile folosite până la destrămare. Când am găsit cămașa de forță măsura XS nu am simțit nimic. S-a oprit timpul. Nu am mai auzit zgomotele din jur. Parcă a încremenit aerul pentru câteva minute.

Am știut tot timpul că sunt acolo. La un moment dat am primit chiar și un indiciu, un bon găsit printre gunoaiele din zona administrativă, de predare-primire cămăși de forță toate mărimile, 100 de bucăți, făcute chiar la croitoria instituției. 

Hainele din stratul cel mai de jos, cele lipite de ciment, erau sfâșiate simetric, ca și cum ar fi interacționat cu un psihopat. Era ceva repetitiv pe toate, haine de toate dimensiunile de la maieuțuri de 2-3 ani, pînă la haine de adulți, toate cu același tip de tăietură, undeva pe spate care nu avea cum să nu aibă o explicație.  Mintea noastră căuta febril o explicație pentru ceva atât de violent. Însăși căutarea noastră în haine avea ceva insuportabil de violent și de tensionat.

„De ce erau hainele de la Căminul Spital tăiate repetitiv, în același fel?” 

Nu avem un răspuns. Este una din întrebările acelea care rămân fără o explicație rațională. Poate că în sine acele tăieturi atât de violente și repetitive pe haine de copii între 3 și 18 ani spun totul despre ce însemna viața în instituția asta.

Apoi am început să găsim lenjerii care aveau însemnări ca în lagăre, până la urmă, că n-ai mai văzut în altă parte nume de secție, numere, scrise așa grosolan ca și cum ai trece pe lângă un șir de copii și ai scrie pe ei cu bidineaua “1A” de sus până jos. El fiind mic, cu bidineaua ajungi din cap până-n picioare și îi tragi un semn de recunoaștere a secției de care aparține. 

Și apoi jos jos jos de tot am găsit lucruri care aparținuseră unor copii preciși, cu nume de copii cusute cu acul și ața.  Cineva a făcut treaba asta! Le-a cusut numele copiilor cu ață roșie pe hăinuțe. Nume pe care apoi noi le-am identificat în alte încăperi. Pe dulăpioare. În rame de lemn  destrămate de la capătul paturilor, cu hârtiuțe scrise de mână, folosite pentru identificarea copilor. În fine se legau toate acele voci pe care le tot auzeam și încercam noi să înțelegem ce au să ne spună, începeau să se lege cumva din obiect în obiect prin toată instituția.