Tanti Toia

Lumina din întuneric

Nu am reușit să luăm legătura telefonic, pentru că de cele mai multe ori nu răspunde. Dar ne-a condus cineva din Zau de Câmpie la poartă la d-na Victoria Mireștean, mai exact Tanti Toia, că așa o cunoaște toată lumea din comună. Și am strigat-o din fața porții de un albastru cobalt, care parcă animă toată strada. 

Știa de noi, că umblase repede vestea că sunt niște fete în sat care tot întreabă de orfelinatul de la Castelul Ugron. Salutăm și îi spunem pe scurt că avem un muzeu în care vorbim despre copiii abandonați și că de obicei am auzit doar povești triste, dar înțelegem că la Zau de Câmpie nu a fost așa…

Tanti Toia însă nu are nevoie de introduceri, duce în ea poveștile a sute de copii, așa că spune repede: 

“Dragu mieu, scuză-mă că te întrerup, Casa de copii fete de la Zau s-o deschis la 1 octombrie 1963 iar după șepte ani, în 1970 la 1 ianuarie o devenit casă etalon pe țară. Etalon pe țară! Așa de gospodărită o fost…”

Vorbește hotărât și cu mândrie, pentru Tanti Toia, ca și pentru mulți alții, Castelul Ugron și căminul de fete de acolo a fost casa lor, iar Pamfil Moldovan, directorul, le-a fost mentor, părinte, lider și exemplu. 

“Prima echipă în care om fost aveam 21 de ani și de când s-o deschis eu am fost dusă să  lucru la bucătărie”. 

Ne povestește cum făcea d-nul Moldovan “headhunting” la Zau de Câmpie, în anii 60’. Tanti Toia, la vremea acea tânăra Victoria de doar 20 de ani, gătea pentru o tabără de 400 de copii la Lăpușna, copii ai angajaților de la CAP. Pamfil Moldovan, profesor și veteran de război, a venit acolo și a găsit-o pe Victoria curățând la gălbiori. Mă întreb în timp ce o ascult cam câți gălbiori trebuie să cureți pentru o tabără de 400 de copii? Cum Moldovan avea o slăbiciune pentru aceste ciuperci de pădure, a gustat din gălbiorii cu smântână ai Victoriei și în final a privit-o, pe ea și probabil marea de copii pe care îi hrănise și a zis: 

– Haida cu mine la directorul. 
Ne-am dus la director, apoi eu am început să am emoții că nu știam…e de bine, e de rău… 
 – Tu director, dă te rog o coală de hârtie și un stilou.
Și cătră minie:
 – Să știi că la 1 octombrie se deschide casa de copii la Castel și tu vii acolo la cantină.
 – No bine!

Această poveste s-a tot repetat de-a lungul celor câteva zeci de interviuri realizate la Zau. Nimeni nu ajunsese întâmplător în echipa lui Moldovan și nici Moldovan nu a fost niciodată întâmplător în viața acestor oameni. Era capabil să îi inspire să muncească, să fie creativi și să aibă inițiativă, să facă lucrurile cât puteau ei de bine. 

Tanti Toia ne arată în timp ce povestește polonicul ei făcut pe comandă, albastru ca și poarta și de dimensiuni gigantice (o coadă de aproximativ un metru și un căuș cât un cap de copil), cu care a hrănit sutele de fete care s-au succedat la castel. Ne arată apoi, cu mândrie, cuțitele făcute pe comandă, pentru că Tanti Toia a fost master chef avant la lettre, iar cuțitele japoneze nu stau în fața ustensilei pe care o agită în aer în timp ce ne povestește. 

Tanti Toia: La noi o fost fete de la clasa I în sus până la clasa a XII și facultate. Care o vrut să facă facultate, o făcut-o. Când o terminat facultatea, le-o dat un salar pe lună de aicea, le-o dat plapumă, perină… să aibă cu ce se înveli unde se duce.”

MA: Dar acesta era ca un fel de mică zestre pe care fetele o luau la plecarea de la Castel? Ce conținea pachetul lor de zestre la plecare? 

Tanti Toia: Plăpumă, două cearceafuri, le dădea covertură de pat și le dădea salar de pe lună, să ajungă până când lua ele salaru. Așa le dădea la care termina facultatea și erau repartizate (la locul de muncă). Și la data repartizării când trebuia să ajungă la locul repartizării le ducea cu mașina noastră. Le puneam un pachet de acasă să aibă ce mânca vreo trei zile și …

MA: Cum pui la copilul tău când îl trimiți la facultate?

Tanti Toia: Absolut, absolut! Noi aicea am avut gospodărie, anexă, om avut porci, om avut oi, creșteam curci, creșteam gâște, rațe (…) revoluția ne-o prins cu 120 de porci și 150 de oi. Noi ne alimentam cu alimentele noastre”.

De când auzisem povestea aparent neverosimilă de la Castelul Ugron, în toamna lui 2021, când Stela Bălăceanu, care crescuse în comună, îmi povestise condițiile excepționale în care creșteau fetele de acolo, m-a întrebat de unde avusese directorul Pamfil Moldovan resurse financiare pentru a crea asemenea standarde de trai. La acea vreme echipa MA studiase deja fostul Cămin pentru Minori Deficienți Nerecuperabili de la Sighet și ce găsisem acolo era în spectrul inumanului, foamei, lipsei de speranță, a sutelor de decese ale copiilor de acolo. Faptul că în paralel, la doar 200 de km, în aceleași condiții politice, sociale și economice alți copii abandonați trăiau atât de bine încât să stârnească invida copiilor din familiile comunității, era de neconceput. Pamfil Moldovan se pare că fusese nu doar un manager vizionar, dar trasase standarde încă neatinse, 6 decenii mai târziu, la categoriile: coeziunea personalului, conectare emoțională cu copiii, integrare comunitară, performanțe în educație și administrative, dar mai ales standarde morale pe care tot proiectul de la Castelul Ugron din Zau de Câmpie s-a formulat. 

Tanti Toia: Că la noi, de exemplu, eu mai aveam un titlu de mama, îmi ziceau profesorii “mama noastră”. ”Am venit, mama noastră, la mâncare!” (…)Se făcea mâncare bună doamnă, sau domnișoară…nu știu cum să-ți zic, pentru faptul că la noi ce se scotea din magazie aia se băga în castron și aia se dădea. Nu mereai nici încoace, nici încolo, că acum io mă uit la televizor și când văd Doamne Dumnezeule ce dă la televizor cu, cu batjocura asta cu bătrânii și cu copiii…nu știu cum să zic… așa….

MA: Dar cum reușea domnul Moldovan să țină ordinea asta că totuși omul e om, mai pune mâna…

Tanti Toia: Știți cum era? Nu era așa, cum să zic? Nu era așa ură puternică atuncea, știam și eram mulțumiți că aveam pită, aveam servici și făcea ședință cu noi și ne explica în ședință și mai mult de atâta, la grupă educatoarele o fost numa’ femei cu facultatea de Psihopedagogie. Absolut

Tanti Toia avea doar un ajutor la bucătărie și câte o elevă de serviciu, care ajuta prin rotație. Se pregăteau 3 mese pe zi și două gustări, la oră fixă. Hrănea între 170 și 200 de persoane pe zi, cu o tură de lucru de 16 ore pe zi. Plecau de acasă pe întuneric și se întorceau când dormea toată lumea. O zi lucrau 16 ore, o zi aveau pauză, când trebuia să aibă grijă de gospodăria de acasă, de copii și de bărbat. 

MA: Dați-ne un exemplu de meniu.  

Tanti Toia: De exemplu, când aveam ceai, aveam pâine cu unt și gem și ceai sau cafea cu lapte și margarină. La gustarea de la 5 făceam plăcinte sau gogoși… sau biscuiți. Și la amiază o supă sau o ciorbă, depinde ce carne aveam. Dacă aveam de porc făceam o ciorbă cu zarzavat (…)și felul doi făceam o fripturică înăbușită cu un piureu de cartofi și murătură. Asta era la amiază. Seara făceam o mămăligă cu brânză sau macaroane cu brânză sau ceai și salam, pâine și salam și ăsta era meniul.  Acum nu îmi vine chiar tăt în minte …

MA: Cum era domnul Moldovan? Înțeleg că și soția dânsului era profesoară și lucra și dânsa la Castel? 

Tanti Toia: Și doamna la fel, era educatoare dar ea o plecat în pensie înaintea lui. Și el o mai rămas și după ce o plecat el o venit directoare doamna Pop Persilia, Doamne hodinește-o! O fost o femeie de milioane. Și venea la noi ”Fetelor, faceți cum știți voi, numa să fie bine că dacă îi orice, eu mă scap, tot voi sunteți de vină!” (râde). 

Da la noi nu am avut… Am lucrat 32 de ani dar Doamne îți mulțam că nu am plătit o amendă, măcar că venea Sanepidul  în fiecare lună. Nu știu ce face Sanepidul acu’, nu mai este Sanepid, că la televizor nu mai spune de Sanepid nimica. Nimic absolut, la noi venea Sanepidul în fiecare lună. Nici nu știam, numa îi vedeam la ușă. Aveam halatele în cuier lângă ușă: ”Bună ziua!„ ”Bună ziua! Poftiți!” mergeam și de dam halatele, veneau doi. Mă duceam repede și deschideam ușile la dulapuri că ei cătau în dulapuri absolut tot, căutau să nu fie ascunse alimente. Și în lerurile de la sobă, aveam patru leruri, acolo aveam tăvile de cozonac, aveam tăvile de prăjitură și ei cătau acolo da m-am obișnuit, că le deschideam eu. Dumnealor își luau halaltele, le deschideam eu ca să nu  mai aibă ei de lucru. Na, ș-apoi așa o trecut și… Era unu tare scârbos, spunea ”Fă ceva doamnă să te amendez că de aici de la Luduș până la Sărmășel trebuie să fac 30.000 de lei!” ”Ș-apoi ce să fac? Să fac eu ceva să ajung eu? Că eu sunt vinovată dacă fac ceva, nu dumneata.”

Tanti Toia are acum 80 de ani, iar la Ugron a lucrat 32 din ei. Ca toți cei intervievați, vede încă acel loc cu ochii minții, cu frumusețea lui de odinioară, ordinea, curățenia, straturile de flori, renovările constante pe care le făceau toți membrii de personal, ca o echipă. Un alt aspect complet atipic la Zau de Câmpie este că nimeni nu se bucură de închiderea Casei de copii de la Castelul Ugron, care a avut loc în anul 2012. Castelul a fost mereu inima comunității, mai întâi ca statut – Zau de Câmpie nu era orice loc din România, ci locul unde se afla castelul Contelui Istvan Ugron, care veghea de pe cea mai înaltă colină toată valea Zaului, încă de la începutul secolului XX. Apoi, odată cu deschiderea casei de copii a devenit una dintre resursele importante ale comunității, oferind nu doar locuri de muncă localnicilor, dar un profund sentiment de mândrie: era casă de copii etalon pe țară …cu asta a început Tanti Toia povestea. Nu în ultimul rând, a ridicat nivelul de educație al comunei, pentru că au venit profesori mai buni din alte părți, pentru că s-au mărit resursele școlii din comună. Plecarea a 200 de copii din școală a fost o tragedie pentru comunitate, ajungându-se la cumularea claselor (din lipsă de copii) și diminuarea personalului (din lipsă de resurse). 

“Tanti Toia: Ce păcat, ce păcat! O avut instalație, canalizare, o avut apă, gaz, lumină (…) mi-a venit nepotul, că am un nepot inginer în București și o venit acasă și am zis ”Claudiu, nu vrei să mă duci până la Castel că vreau să-l văd?” ”Nu te duc mamă Toie, că dacă te duc nu te mai aduc.” 

Simțim cum se instalează tristețea în glasul ei, așa că schimbăm repede subiectul, către ceea ce știm că îi aduce bucurie – hrana pe care a asigurat-o copiilor de la castel timp de 32 de ani. 

„MA: Cum erau mesele de Crăciun? Ce le făceați? 

Tanti Toia: Aaai de capul mieu! Păi tăiam curci, Doamnee, tăiam curci, tăieam găini, tăiem rațe… 

MA: Era masă mare așa cum e și acasă?

Tanti Toia: Absolut, absolut. Și la zilele lor de naștere, de exemplu la fiecare grupă când aveau zile de naștere, că erau mai multe copile în aceeași zi, le făceam tort, le făceam tort cu nucă sau prăjitură cu nucă…Le făceam și…cum să zic, le făceam sirop de vișine sau de cireșe le făceam sirop și le serveam la masă, le cântam La mulți ani și tot. Că mâncarea era mâncare, la noi în fiecare zi o fost carne. 

MA: Dar înțeleg că se făcea și brad de Crăciun cu tot comunismul, se punea brad frumos în holul Castelului? 

Tanti Toia: Absolut, absolut, absolut! Nu s-o pus problema să lipsească bradul de Crăciun sau, cum să zic, mesele festive de Crăciun. Păi le făceam niște friptură înăbușită, le făceam șnițele, le făceam cum să zic, cu cartofi, piureu de cartofi, asta făceam ca să îl poată mânca și piureul îl făceam cu ulei de casă, că noi cu ulei pregăteam acolo. Si le pregăteam absolut…Sărbătoarea era sărbătoare…nu se punea problema la noi pentru că casa asta de copii nu o cerut de la nimeni nici un ban, nu  o avut de ce …Și o avut tot ce i-a trebuit, d-apoi am avut grădină de zarzavat. Noi o plantam, noi o grijeam, noi curățam, noi puneam castraveți, noi puneam varză bătută, varză așa căpățâni de făceam sarmale, castraveți, ardei umplut, asta erau murăturile de iarnă, la noi nu s-o pus problema să nu avem. Am avut grădina mare, acolo de un hectar, am avut roșii, făceam bulion din bulionul nostru făceam paste de bulion și puneam în saci de nailon și le băgam în bidoane de scândură, de lemn și le capta și peste iarnă când ne trebuie făceam o ciorbă de bulion mergeam și luam cu paleta de acolo pastă de bulion.”

Tanti Toia este o povestitoare redutabilă, ne spune cum s-a găsit averea ascunsă a contelui în zidul pivniței în care ea ținea bulionul. Când s-au făcut reparații acolo, meșterul a găsit o cutie cu tacâmuri și farfurii de aur, cu blazonul familiei. Iar directorul Moldovan a chemat-o pe Tanti Toia să vadă ce mistere ascundea pivnița ei cu murături și pastă de bulion. De asemenea, spune că au mai găsit un borcan în care era conservată o mână de om, cu un mesaj scris de conte…dar de aici povestea este așa de năstrușnică, iar Tanti Toia construiește cu așa abilitate suspansul, că ne dăm seama curând că ne-am îndepărtat de interviul nostru de cercetare și deja suntem într-o poveste cu un conte misterios și o fiică a Țarului Rusiei…o legendă care circulă prin Zau de Câmpie și pe care orice localnic ți-o va recita cu entuziasm. Poveștile țesute în jurul castelului sunt numeroase, unele atât de mult circulate încât nimeni nu le mai contestă veridicitatea, deși ar fi simplu. Una ține de construcția castelului sub formă de calendar, cu 4 porți de intrare pentru fiecare anotimp, cu 365 de ferestre pentru fiecare zi a anului, cu 56 de camere…dar la o numărătoare rapidă realizezi că nu pot fi 365 de ferestre…atunci un localnic te va corecta și te va rearunca în legendă: 365 de ferestre și uși:), pe care nu am reușit să le numărăm în cele 5 zile de cercetare a echipei Muzeul Abandonului la Zau de Câmpie.  

MA: Mai am o întrebare. Am auzit că fetele după ce plecau și se căsătoreau, făceau copii, uneori se mai întorceau să viziteze castelul.  

Tanti Toia: Da, da, da. Veneau de exemplu de la Târgu Mureș, sunt foarte multe care o lucrat la Azomureș și căsătorite acolo și și-o format familie acolo și apoi venea cu bărbații ca să le arate unde o crescut ele și unde o învățat. Veneau cu soții aicea și în poiana. Ați fost în poiana mare? Acolo unde se face drumul ăla un pic stânga înainte de castel? Acolo e poiana mare, acolo e fântâna, acolo sunt trei, trei sau patru castani lângă fântână. Fântâna aia o fost închisă cu colant și acolo mai fost încă două pompe care împingea apa sus. 

MA: Și acolo se făceau întâlniri din astea? 

Tanti Toia: Da, da, da. Acolo se făceau întâlnirile. Acolo ducea mese de la noi, mese nu din sala de mese că erau mese din alea lungi, o fost vreo trei sau patru mese de scândură și când veneau ei să mânce acolo că le făceam și pește prăjit și ciorbă de pește. Le dădeam fețele de masă că aveam fețe de masă din alea mari că atunci noi am avut croitorie și am avut atelier.

MA: Am văzut fotografii cu copiii, aveau rochițe la fel, frumos asortate.

Tanti Toia: V.M: Păi or avut atelier 

MA: Și încă scrie ”Croitorie” acolo sus, pe ușă la etaj. 

Tanti Toia: O fost atelier de croitorie, o fost atelier de țesut covoare persane, o fost muzeu… O fost muzeu de haine cum o cusut fetele, modele populare, prosoape, cămăși. 

MA: Păi și putea să vină lumea din sat să viziteze muzeul? 

Tanti Toia: Nu. Era pentru ele, ca să se bucure de ce o făcut.(…) Că și pe prosoape avea numele scris, fata care îl cosea își scria numele și cum să zic…dacă vineau ăștia de la partid sau vinea cineva de la o altă casă de copiii, că mereu…așa la un an, la doi ani, vineau directorii, aveau conferința aci în poiană jos, directorii caselor de copii din țără vineau la noi și apoi vizitau toată casa, inclusiv bucătăria, vesela. Bucătăria o fost atâta de dotată, așa cu ce are o familie tot ce îi trebuie. Canalizare, apă, gaz, lumină, absolut tot, și ce apă bună e acolo în tot satul nu găsești așa apa bună de băut cum era apa aia din poiană. 

Ne povestește cum au săpat cu toții șanț, să canalizeze apa de la fântâna din poiană către bucătăria castelului. Își amintește că era cu burta la gură când săpa la șanț. O întrebăm cum de reușea Pamfil Moldovan să îi determine să lucreze atât de mult. Ne răspunde că d-nul Moldovan muncea cot la cot cu ei și era înaintea lor la muncă și ei doar îl urmau. Ne dăm seama că acest Moldovan ar trebui pus în manualele de leadership de azi, dar și în cele de fundarising, la cum convingea el toate instituțiile locale, de la CAP la Piscicola, să îl ajute cu resurse pentru copii. 

MA: Dacă vreți vă ducem noi într-o zi cu mașina până sus, la castel, să îl vedeți. 

Tanti Toia: Nu mă duc mamă, că dacă mă duc viu bolnavă că știu cum o fost, știu cum o fost și când văd că ce minune e acolo că am mai vorbit și cu paznicii de acolo. No, și cum să vă spui? În timpul războiului aicea la noi o durat războiul trei luni, trei luni a fost perioada de război aicea în zona asta și acolo o fost cazată o unitate de grăniceri și nu o fost așa zdrobit cum e acuma.  (…) La noi așa era, nu în fiecare an, dar tot al doilea an zugrăzea. Era musai și zugrăvea cu var pentru dezinfecție că varul dezinfectează și acuma zice că e minune din aia mare…și geamurile sparte, și șoareci, șobolani pe acolo.

MA: Și aveți vreun obiect ca amintire? Când ați plecat la pensie ați luat ceva acasă să fie amintire din toți acești ani… nu știu, cana în care vă beați cafeaua sau ceva ce ar fi un obiect legat de perioada asta?

Tanti Toia: Eu cafea nu am beut niciodată…

MA: Polonicul!  

Tanti Toia: Polonic vă arăt, polonic vă arăt că polonic am. Că o fost polonicul mieu cu care am lucrat eu. (râde) Era arma mea, era arma mea! Stați că vi-l aduc.