Înainte de toate, mă bucur mult că am șansa să spun ceva din povestea mea, atât de ascunsă până nu demult. După cum am început, nu e într-o lumină blândă, dar ce pot spune este că am fost fascinată de umbră și lumină, așa că e taman bun și pentru mine.
Am fost nevoită să țin ascuns adevărul că am stat primii trei ani în orfelinat. Mulți ani mi-a fost și mie ascuns, însă tot timpul ceva simțeam că lipsește în detalii, în povestiri, în pozele de familie, și… în suflet.
𝗔𝗺 𝘀𝘁𝗮𝘁 𝗶̂𝗻 𝗱𝗼𝘂𝗮̆ 𝗼𝗿𝗳𝗲𝗹𝗶𝗻𝗮𝘁𝗲 𝗶̂𝗻 𝗮𝗰𝗲𝘀̦𝘁𝗶 𝘁𝗿𝗲𝗶 𝗮𝗻𝗶, 𝗶𝗮𝗿 𝗽𝗿𝗶𝗺𝘂𝗹 𝗮 𝗳𝗼𝘀𝘁 𝗰𝗲𝗹 𝗱𝗲 𝘀𝘂𝗴𝗮𝗿𝗶, 𝗱𝗲 𝗹𝗮̂𝗻𝗴𝗮̆ 𝗔𝗿𝗰𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗧𝗿𝗶𝘂𝗺𝗳. În bătaia luminii, când vreau să dau o notă mai senină pe acest lucru, îmi spun că am avut ocazia să locuiesc în buricul târgului, am trăit și eu ca burghezii, într-o zonă din București specială. Despre al doilea nu știu nimic. Am fost luată înapoi de mama mea, însă mulți ani nu am avut habar că nici nu îmi cunosc tatăl natural, și mă străduiam mereu să văd că aș avea ceva trăsături în comun și cu tatăl adoptiv. Dar, în mod similar, ceva tot simțeam că nu e întocmai cum trebuie. Am cunoscut și ceea ce înseamnă să vezi pe certificat la tată trecut “necunoscut”, am trecut și printr-o adopție cu act oficial de adopție, din perioada post-comunistă, am trecut și de la un nume de familie la altul, uneori mă amuză, sună ca o viață palpitantă; și nu în cele din urmă, a fost și o propunere de adopție din străinătate.
În mod hilar, la 19 ani credeam că sunt bine, mamă aveam, tată aveam, părinții nu erau divorțați, casă decentă aveam, toaletă în casă era (comparând cu verișoarele mele, eram bine-mersi), ajutor social nu aveam, tată alcoolic nu aveam. Acum, văd cu totul altfel lucrurile.
Am trecut prin multe momente grele. 𝗖𝗿𝗲𝗱 𝗰𝗮̆ 𝗮𝗺 𝗰𝘂𝗻𝗼𝘀𝗰𝘂𝘁 𝗮𝗯𝗮𝗻𝗱𝗼𝗻𝘂𝗹 𝗶̂𝗻 𝗺𝘂𝗹𝘁𝗲 𝗳𝗼𝗿𝗺𝗲: extrem, apoi de familia mamei, de tată natural, apoi prin adevărul ascuns ajunsă înapoi în familie, apoi abandon în urma culturii societății, din ideea că era o rușine să faci copil din flori.
Am fost născută în perioada comunistă, cultul rușinii pe care mamele (cu copiii din flori) îl purtau ca pe o umbră după ele. Astfel că umbra a ajuns mai departe și mama nu m-a putut recunoaște în familie ca fiind copilul ei, fiind diverse “povești” a cui sunt: unele rude într-un final în atâția ani au aflat care e adevărul just, alte rude o anumită parte, alte rude o altă poveste.
E ca atunci când lumina asupra unui corp e din diferite unghiuri, iar umbra se modifică. Umbra se modifică și povestea despre cum ar fi acel corp se modifică și ea. Mama mea a fost afectată de regimul comunist, de societatea de atunci, iar 𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗰𝗲 𝗮𝗿 𝗳𝗶 𝗽𝘂𝘁𝘂𝘁 𝗶̂𝗻𝘀𝗲𝗺𝗻𝗮 𝗮 𝗮𝘃𝗲𝗮 𝘂𝗻 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗹, 𝗮 𝗱𝗲𝘃𝗲𝗻𝗶𝘁 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗲𝗮 𝗶̂𝗻𝘀𝗮̆𝘀̦𝗶 𝗼 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮̆, 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲, 𝗺𝗮̆ 𝘁𝗲𝗺, 𝗰𝗮̆ 𝗻𝗶𝗰𝗶 𝗮𝗰𝘂𝗺 𝗻𝘂 𝗮 𝘃𝗶𝗻𝗱𝗲𝗰𝗮𝘁-𝗼.
Bunica a fost cea care a avut grijă de mine următorii doi ani când am ajuns acasă, dar am pierdut-o într-un soi de accident, și a fost, uitându-mă retrospectiv, alt abandon suferit de mine: abandonul prin moarte. Pentru că am urmat ședințe de terapie, cu toate acestea, am înțeles că am fost foarte puternică, am avut bagaj bun ca să fac față. Mi-au zis și psiholog și neurolog, și medic, toți cu expertize considerabile, încât într-un final am început să îi cred și eu.
Mulți ani pentru mine abandonul era perceput ca o gaură neagră, era un negru și ceva abisal. Pe măsură ce terapia avansa ușor-ușor am început să conturez din ce a însemnat abandonul extrem mai ales. Observasem la mine că nu mă puteam acomoda cu perioada din an când începea să scadă ziua, mă tulbura întunericul; aveam probleme cu somnul și eram sensibilă la sunete; 𝗻𝘂 𝗺𝗮̆ 𝘀𝗶𝗺𝘁̦𝗲𝗮𝗺 𝗰𝗼𝗻𝗳𝗼𝗿𝘁𝗮𝗯𝗶𝗹 𝗻𝗶𝗰𝗶 𝗰𝘂 𝗰𝗿𝗼𝗻𝗰𝗮̆𝗻𝗶𝘁𝘂𝗹 𝗰𝗶𝗼𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿, mereu îmi dădea o stare ciudată să le aud, mai ales toamna și iarna; și, mai observasem eu că aveam și un ușor disconfort când auzeam un bebeluș plângând. În timpul ședințelor de terapie, pe parcus, am început să înțeleg bucată cu bucată cam în ce fel a fost pentru mine cel puțin acea perioadă de trei ani. Totul a început prin a se declanșa o insomnie mult mai acută, și un lung șir de coșmaruri (până în prezent, sunt aproape doi ani de coșmaruri de cateva ori pe săptămână) fie dureroase și foarte triste, fie macabre.
După ce am văzut un film artistic (Ruby) cu o cățelușă-problemă de la un adăpost de animale, coșmarurile au început să fie un an și ceva cu animale maltrate, chinuite sau moarte, iar eu plângeam în vise în hohote de mila lor.
Când mă trezeam, aveam cumva un soi de durere scoasă prin plânsul din vis, parcă descărcasem din durere. După un an și câteva luni, 𝗮𝗻𝗶𝗺𝗮𝗹𝗲𝗹𝗲 𝘁𝗿𝗲𝗽𝘁𝗮𝘁 𝗮𝘂 𝗱𝗶𝘀𝗽𝗮̆𝗿𝘂𝘁 𝗱𝗶𝗻 𝘃𝗶𝘀, 𝗱𝗮𝗿 𝗮𝘂 𝗮𝗽𝗮̆𝗿𝘂𝘁 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗶; copii abandonați ba la ghenă, ba în pericol de moarte unde nimeni dintre adulți nu îi salva, și alți copii, copii în condiții de trai precare, copii morți. Am visat și case în stadii de degradare, cu tencuiala care se lua, case cu infiltrații de ape, case cu gunoi, case abandonate; erau imagini care mă speriau în vis.
Plânsul mă epuizează, e foarte greu de dus astfel că nu pot plânge și nu puteam plânge. Am înțeles vorbind cu terapeuta mea că atunci când ajung să plâng nu e de bine, nu mă ajută la vindecare, doar plânsul din vis momentan e vindecător. Nu mi-am imaginat niciodată un asemenea colț de suferință umbrit – având șansa la terapie, 𝗮𝗺 𝗮𝗱𝘂𝘀 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗮̆ 𝗶̂𝗻 𝗮𝗰𝗲𝗹 𝗰𝗼𝗹𝘁̦ 𝗮𝗹 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗺𝗲𝘂.
În timpul acestor ședințe s-a declanșat și tinitusul, iar mai apoi am înțeles amândouă că reprezintă fix sensibilitatea mea la plânsul copiilor. 𝗜̂𝗻 𝗼𝗿𝗳𝗲𝗹𝗶𝗻𝗮𝘁 𝗮𝗺 𝗮𝘂𝘇𝗶𝘁 𝗮𝘁𝗮̂𝘁 𝗱𝗲 𝗺𝘂𝗹𝘁 𝗽𝗹𝗮̂𝗻𝘀 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗹 𝗶̂𝗻𝗰𝗮̂𝘁 𝗮𝗰𝘂𝗺 𝗻𝘂 𝗶̂𝗹 𝗽𝗼𝘁 𝘁𝗼𝗹𝗲𝗿𝗮, nu pot tolera acel sunet, mă tulbură, apare o agitație în mine imediat, iar urechile mele au căpătat o sensibilitate la sunet. Stăteam ore în șir cu ochii în tavan, iar singurul stimul folosit (mai mult) era auzul.
Am învățat să merg după ce am ieșit de la cămin, am devenit autonomă și cu mersul la toaletă tot după externare, am învățat să vorbesc tot după acea perioadă etc.
În ceea ce privește croncănitul ciorilor, l-am reglat după ce am fost la unul din evenimentele MA (Muzeul Abandonului), unde în unul din video-uri cineva relatează fix acest detaliu, croncănitul ciorilor. După acel eveniment, am dat un sens sensibilității mele, iar acum în prezența lor sunt liniștită. Intoleranța lipsei de lumină, mi-a explicat-o mama: pe timp de toamnă și iarnă stăteam pe beznă, nu erau luminile aprinse. În mod miraculos, anul acesta nici nu am perceput că a fost dată ora înapoi, și că se întunecă mai repede (a fost cineva să-mi amintească de trecerea la ora de iarnă).
Altfel spus, cred că abandonul extrem l-am perceput în acest fel. Sper ca are ceva sens, cu greu l-am înțeles și acceptat, luni bune nu avea sens parcă nici pentru mine.
Ce am înțeles eu… contează atât de mult să fie cineva acolo să ne petreacă în suferința noastră, indiferent de ce anume este vorba, 𝗶̂𝗻𝘀𝗮̆ 𝘀𝘂𝗳𝗲𝗿𝗶𝗻𝘁̦𝗮 𝗶̂𝗻 𝘀𝗶𝗻𝗴𝘂𝗿𝗮̆𝘁𝗮𝘁𝗲 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗮𝗽𝗿𝗼𝗮𝗽𝗲 𝘀𝗼𝗿𝗮̆ 𝗰𝘂 𝗺𝗼𝗮𝗿𝘁𝗲𝗮. Atunci când mai e cineva să ne fie alături, măcar să înțeleagă, suferința se transformă în daruri, într-o anumită măsură. Sper să ajungă mai multă lumină asupra țării ăsteia, sper să vindecăm cândva rana abandonului, sper să fim mai maturi, mai asumați, mai buni. Și sper și ca mamea mea să fie și ea mai bine, să primească mai multă bucurie de la viață, să se ierte etc. Și ea însăși e venită dintr-un soi de abandon prin destulă neglijență în familie, abandon prin lipsa de grijă pentru ea când a fost copil etc. Trebuie să vindecăm din răni, e responsabilitatea noastră ca oameni să facem acest lucru și să fim mai bine. Mulțumesc, MA, încă o dată pentru posibilitatea de a împărtăși despre abandonul meu.
P.S. Am pus o fotografie făcută de mine. Îmi plac florile foarte mult, printre care și macii. Credeam că mac alb nu voi avea ocazia să văd (vreodată sau atât de ușor), însă l-am găsit într-un loc mai puțin așteptat, undeva un “teren de vânzare”, ba cu gunoaie, ba cu plante mai de margine de drum, acest mac era și el acolo. Un fel de metafora: așa să se vindece și rana de abandon a fiecăruia, să se transforme într-o floare precum macul alb.
Mărturie donată anonim în cadrul campaniei Lumina din întuneric.
Lumina din întuneric este un proiect susținut de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național.
_______________
𝐃𝐎𝐍𝐄𝐀𝐙𝐀̆ 𝐨 𝐫𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐮𝐥 𝐭𝐚̆𝐮 𝐀𝐁𝐀𝐍𝐃𝐎𝐍 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐦𝐮𝐳𝐞𝐮𝐥𝐮𝐢.
Campania LUMINA DIN ÎNTUNERIC și-a propus să aducă în atenție licăriri de speranță, invitând donatorii la un proces de explorare a propriilor abandonului din copilărie privite printr-o lentilă vindecătoare. Sunteți așteptați cu poveștile voastre, semnate sau anonime, despre luminile blânde din istoriile voastre dureroase, până pe data de 30 noiembrie 2023, la acest link https://bit.ly/LuminadinIntuneric sau direct pe pagina www.muzeulabandonului.ro.
