Am 50 de ani și nu am avut niciodată un orgasm. Actul sexual nu a fost niciodată altceva decât un comportament oarecum obligatoriu și pe alocuri dureros. La început mi se spunea că sunt prea îngustă și e firesc să mă doară dar odată ce voi exersa mai mult o să apară și plăcerea. Am învățat să iubesc intimitatea, gingășia și emoțiile din contactul cu trupul partenerului dar actul în sine a rămas dureros până în zilele noastre. În fapt, întreaga mea viață sexuală se poate considera un eșec.
Mi-am pierdut virginitatea la 23 de ani, în zorii democrației din România, cu băiatul de care eram îndrăgostită până peste cap și cu care mă vedeam de luni bune. După consumarea actului, băiatul a dispărut și nu am auzit de el un an. A fost cel mai teribil an din viața mea, în care am suferit în tăcere, umilită și copleșită de întrebări de genul: Nu sunt suficient de bună? Arăt îngrozitor? Sunt imposibil de iubit? Sunt de nedorit? Peste ani, când ne-am revăzut, adulți, și am putut vorbi cu detașare despre întâmplare, am înțeles că a dispărut de frică. Deși îi spusesem că eram virgină, cumva nu crezuse și apoi nu a mai știut cum să gestioneze relația cu mine, având în vedere că nu intenționa să mă ia de nevastă. Deși eram eliberați de sub comunism, sistemul ne târâse. Eu am avut nevoie de 10 ani pentru a depăși emoțional acest episod. În anii ăștia am parcurs mai multe etape în care am fost nevoită să îmi confrunt temerile față de propria sexualitate, față de propriul corp. Așa am ajuns să rememorez episoade disparate care puse împreună explică cumva de ce m-am ratat ca femeie.
Eram în clasa a XI-a , la secția de filologie, și la orele de matematică o colegă ne citea pe sub bancă din Shogun. Doar pasajele relevante pentru adolescentele curioase care eram noi atunci. Lectura se încheia mereu cu un oftat și întrebarea retorică: „oare noi vom muri virgine?”. Nimeni nu îndrăznea să ducă gândul mai departe în nici un caz să mute gândul în faptă. Aveam deja o colegă care fusese mutată la seral pentru că rămăsese însărcinată. Iubirea era mereu timorată, pornirile sexuale reprimate de teama consecințelor care-ți puteau schimba total viața. De nedorit!
De câte ori mama mirosea că fratele meu, mai mare cu doi ani decât mine era înfierbântat după o nouă cucerire, îi aducea aminte să se gândească că și el are surori și să nu aducă acasă vreo fată cu burta la gură. Conversația era relaxată, dar cam trivială pentru gusturile mele de pudibondă. Iubirea nici măcar nu încăpea în discuție, se opera totul din consecințe, baubaul tuturor celor ce și-au consumat adolescența și tinerețea în comunism.
În zilele în care ne era greu, fie că era frig în casă, nu prea era mâncare și nici bani nu erau în portofel, o auzeam pe mama oftând cu regret că nu s-a dus la medicină așa cum a visat și și-a propus atunci când a poposit în București proaspăt absolventă de școală postliceală sanitară. Avea 23 de ani, se temea de marele oraș, așa că tata, care părea om serios, i-a inspirat încredere și s-a măritat cu el. Deși asistentă medicală, mama nu știa mai nimic despre viața sexuală, contracepție și alte alea. Așa că nouă luni mai târziu a apărut fratele meu. Și apoi, anual încă un copil, și încă un copil. Până la 4 copii, cum spunea decretul. Îmi aduc aminte că, adolescentă fiind, mă durea până la ficat oftatul și regretul mamei de a nu fi mers la medicină. Simțeam cumva că venirea noastră pe lume i-a încurcat socotelile.
Când am confruntat-o pe mama cu reproșul care-mi stătea pe buze din fragedă copilărie: „pe sora mea mai mare o iubeșți mai mult decât pe mine!”, mama s-a deschis și s-a confesat. Pe când eu aveam un anișor iar sora mea doi ani, mama, iar însărcinată, a decis să avorteze. Nu mai putea! Locuiau pe Șoseaua Giurgiului într-o casă vagon, cu soacra și surorile tatei. Erau săraci. Cumplit de săraci! Mama nu mi-a relatat amănuntele tehnice ale procedurii. Tot ce-mi amintesc din povestea mamei este că toată lumea s-a dus de acasă pentru ca să nu fie acuzați de complicitate în cazul unui deznodământ nefericit, la sugestia bunicii paterne. Mama a rămas singură în casă, sângerând, cu un prunc în albie și unul mișunând pe lângă ea. Pentru că nu se putea ridica din pat, mama i-a cerut ajutorul surorii mele mai mari, care avea atunci 2 ani. Iar ea îi aducea, neînțelegând ce i se cere, câte un smoc de vată în excursii repetate între pat și locul în care se afla pachetul. Cumva, pot să văd cu ochii minții scena: mama într-o baltă de sânge, copilul mirat de ceea ce vede, femeia care cu ultimele puteri și cu grijă să nu sperie copilul, îi cere ajutorul. Și realizez cât de abandonată s-a simțit mama și cât de mult a legat-o întâmplarea asta, din care habar nu am cum a ieșit vie, dar mai ales cum a trăit mai departe.
La 14 ani, în plină furtună hormonală, bântuită de toate întrebările primordiale (cine sunt? de ce sunt? unde merg?) bunica paternă, după o ceartă zdravănă, îmi trântește sec: „mai bine îi reușea avortul” mamei și zbang parcă mă lovește din plin acceleratul. Sunt rezultatul unui avort eșuat! Mama fusese la o doamnă și nu știu ce a făcut doamna, ce n-a făcut, căci pe la 6 luni mișcam în burta mamei de i-am zdruncinat pământul de sub picioare. De născut, m-a născut mama la termen, la vreo 4 kg, cu un medic de culoare, căruia mama i-a cerut să verifice dacă sunt întreagă iar dacă se dovedea că nu eram, să fiu declarată decedată. Deh, se mai ajutau între ele cadrele medicale.
Regimul comunist redusese femeia la tăcere controlând-o până la uter şi ovare. Nu cunosc nimic mai cumplit în istorie. Teama de a rămâne însărcinată a fost transmisă din generaţie în generaţie. Cumva și atitudinea faţă de viaţa intimă a fost determinată de ce-au trăit mamele noastre.
Cred că mama ar fi vrut să poată decide ce se întâmplă cu uterul ei, să aibă acces la metode de contracepție, să-și aducă pruncii pe lume în momente de fericire și nu de deznădejde. Probabil că mama ar fi vrut să-și poată hrăni copiii, să nu fie nevoită să le spună că nu are, să le poată oferi un cămin potrivit, să le fie cald și să se afle în siguranță.
Cu siguranță că mama și-ar fi dorit ca nicio femeie să nu fie vreodată folosită precum vitele pentru prăsilă, iar toți copiii să vină pe lume doriți și iubiți.
Dar despre asta nu pot povesti pentru că nu am avut curaj s-o confrunt niciodată, iar ea n-a pomenit nimic. Mama a murit relativ tânără, iar eu nu am apucat să-i spun vreodată că o iubesc. Cumva, secretul devoalat de bunica paternă a distrus orice posibilă apropiere între mine și mama. Eu eram prea necoaptă să gestionez potrivit asemenea informații iar mama cred era prea obosită și copleșită de vini.
Anemarie-Helen Nițu, 50 ani
