Îmi aduc aminte că mai venea doar mama, nu și tata. Pe ea o imploram mereu să nu mă mai lase la bunici, să mă ia cu ea, sau măcar să îi roage să nu mă mai bată. Bunica, mai ales, mă bătea din orice. Dacă luam o notă bună, mă bătea. Dacă mă uitam nu știu cum, mă bătea. Dacă mă jucam, mă bătea. Și bunicul mă mai pălmuia, dar de ea îmi era cel mai frică. Mă bătea și îmi spunea mereu că sunt ca taică-meu, un mălai-mare, și că nimic bun nu o să iasă din mine atâta vreme cât sunt fiica unui neisprăvit ca el. Și vecinii mă mai băteau, mai ales copiii. Mă băteau că nu mă jucam cu ei, că eram româncă și ei erau maghiari, că le aruncasem într-un rând din greșeală apă în cap din balcon când udam florile. Singurul care nu mă bătea era Marius Balașa, însă și el știa că toată lumea mă bătea. El îmi dădea gumă de mestecat din Ungaria, care era o raritate pe vremea aia fiindcă încă trăiam în comunism, și mă ascundea în pivniță unde se dezbrăca și își făcea lucruri sau mă punea pe mine să fac unele lucruri, așa, ca între prieteni, deși el era cu mult mai mare decât mine. Să nu spui la nimeni, zicea când termina, că o să am grijă să te bată bunică-ta. Știi bine că o să te bată și o să mă creadă pe mine, nu-i așa? Așa că am tăcut și am mers cu el fiindcă pe vremea aceea nu știam nimic despre sex, aveam doar patru-cinci ani.
La un moment dat, maică-mea s-a mutat mai aproape de bunici și ai mei au divorțat. Pe taică-meu nu l-am mai văzut deloc, dar asta nu a însemnat că acuzațiile că sunt fiica lui s-au terminat. Dimpotrivă, au fost dublate de ideea că maică-mea acum era femeie divorțată și nu o va lua nimeni cu un copil. Ea mai venea din când în când acasă fiindcă lucra departe și spunea că naveta era grea. Când venea era mereu obosită, așa cum era și în ziua în care, la 6 ani jumate’ m-au trimis afară să mă joc și am avut un accident groaznic. Am căzut de pe toboganul rupt din spatele blocului și mi-am fracturat întreg nasul, cu sept și piramida nazală. M-au dus imediat la spital și mi-au făcut tot soiul de operații, unele fără anestezie, că așa era atunci pe vremea lui Ceaușescu. Pe lângă bunici, acum urlau și medicii la mine că plâng și nu stau dracului nemișcată. Eram complet desfigurată și am fost așa cam 6 luni. Învățătoarea a fost de treabă și venea acasă fiindcă eu nu mai ieșeam nicăieri. Accidentul ăsta m-a salvat și de Balașa, fiindcă el nu mai avea acces la mine cât eram închisă în casă.
Apoi ne-am mutat. Eu încă mai aveam nasul cam strâmb și maică-mea tot făcea naveta departe. De data asta ne mutaserăm lângă o gară, așa că mă jucam toată ziua pe sinele de tren. Și astăzi mă mir că încă mai sunt întreagă și nu m-a călcat niciun tren pe atunci. Bătăile și acuzele au continuat, cu singura diferență că acum trebuia să am grijă și de un văr mai mic pe care părinții, tot așa, îl lăsaseră „la bunici”. Dacă nu mă jucam cu el, eram bătută des, inclusiv cu furtunul de la mașina de spălat. Când maică-mea în sfârșit a primit un apartament al ei și ne-am mutat împreună, eram deja în clasa a cincea. Însă mă bătea și ea că doar așa fusese obișnuită la rândul ei. La început mă bătea fiindcă spunea că făceam pozne, însă, după ce s-a măritat cu un tip alcoolic care o șantaja emoțional, mă bătea fiindcă refuzam să ascult de el și să îi spun tată.
Din fericire, asta nu a durat mult. Tipul fiind alcoolic, „uitase” să îi spună mamei că are ciroză. Când a reînceput să bea vârtos, se pare că a făcut cancer. În orice caz, a murit repede, la doi-trei ani după căsătorie. Familia lui, însă, m-a sunat pe mine, aveam șaisprezece ani atunci, să îmi spună că sunt o criminală fiindcă din cauza mea s-a reapucat de băut mai mult decât o făcea deja. Apoi au inventat diverse chestii despre mine, cum că aș fi o curvă, cum că aș fi însărcinată, iar mama, care asculta mereu de alții și nu de mine, m-a dus pe la diverse controale ginecologice pe care le-am înțeles mult mai târziu și a căror amintire îmi provoacă greață și acum.
Facultatea m-a salvat. Am reușit să plec de acasă, să demonstrez că sunt deșteaptă, am intrat la masterat și apoi la doctorat. La un moment dat, chiar înaintea examenului de titularizare de după facultate, i-am spus bunicii de Balașa. A fost unul dintre cele mai grele momente din viața mea. Nu reușisem niciodată să spun cuiva din familie și ieșisem singură din trauma asta cu ajutorul unor prieteni, iubiți și cărți de specialitate. S-a întors spre mine cu ochii mari, însă nu am găsit nici un pic de compasiune în ei. Mi-a spus sec: „Păi dacă ai îndurat de atâtea ori, înseamnă că ți-a plăcut. Și probabil ai făcut tu ceva de l-ai atras”. I-am repetat că aveam patru-cinci ani când fusesem molestată. Nu a contat. Când i-am spus și mamei ulterior, ea i-a luat partea bunicii. Că doar eram fiica lui taică-meu și poate, într-adevăr, făcusem eu ceva. De Balașa am auzit apoi că a terminat Dreptul și că a ajuns jurist sau judecător, oricum ceva care arată clar cât de strâmbă este justiția din țara asta. Pentru pedofilie nu a plătit niciodată și la cât de bine lucra, nu cred că am fost singura.
Până la urmă, am plecat din țară. Am abandonat și doctoratul și cariera universitară pe care o începusem. M-am căsătorit cu un om bun care m-a ajutat să trec peste aceste probleme. M-am întors la școală și acum predau la o universitate în străinătate. Maică-mea nu ne vizitează fiindcă spune că e prea departe și că îi este frică. A venit o singură dată – am invitat-o să asiste la nașterea copilului nostru – dar m-a chinuit emoțional atât de mult acuzându-mă că nu sunt o fiică recunoscătoare și că vorbesc în altă limbă fiindcă nu sunt româncă adevărată, încât soțul meu a pus-o pe avion și a trimis-o înapoi pentru că și-a dat seama că emoțiile mele pot afecta dezvoltarea copilului. Ne-am revăzut de câteva ori când am mers noi în România, însă nu a ținut-o în brațe nici măcar cinci minute pe nepoata ei și nu a arătat niciodată niciun fel de interes pentru ea (în afară de interesul afișat atunci când sunt alții de față, alții față de care trebuie să se prezinte că o bunică model).
Cred că asta m-a determinat să o abandonez și eu pe ea, să nu mai vorbesc cu ea și nu mai simt nimic pentru ea. Faptul că nu a interesat-o deloc fetița mea. Faptul că nu o sună niciodată și nu o ține în brațe când o vede. Toată viața mi-am spus că meritam felul în care se purtau cu mine. Eram fiica lui taică-meu, fiica dintr-o căsătorie sfârșită prin divorț, fiica aia care le amintea mereu de cel pe care îl urau atât de mult. Însă când am văzut aceeași detașare și față de fiica mea, pur și simplu ceva s-a rupt definitiv în mine. Îmi este dor de România, de peisajele ei, de tradiții și de oamenii care mi-au fost dragi. Însă nu îmi este dor deloc, ba chiar îmi este extrem de teamă de familia mea. Atât.
