În decembrie 1989 eram student la Medicină, în anul II, alături de colegul și prietenul meu, Cristian Tăbăcaru, eram în aceeași grupă. Mă întorceam de la facultate în momentul în care soții Ceaușescu fugeau cu elicopterul de la Comitetul Central. În seara aceea a început să se tragă și, alături de Cristian, am plecat către Spitalul Cantacuzino și apoi către Urgență, să ajutăm. Practic, din 21–22 decembrie am rămas în Spitalul de Urgență până undeva spre 20 ianuarie, trecând de câteva ori pe acasă doar ca să ne schimbăm hainele. În rest, am fost acolo permanent, pe baricade: acolo am mâncat, am dormit și am participat continuu la preluarea cazurilor care veneau către Floreasca. Ne-au trecut și câteva gloanțe pe la ureche în perioada aceea, deci am trăit momentul schimbării de regim din plin.
Îmi aduc aminte că, în acea perioadă, l-am văzut pe Bernard Kouchner, care cred că era Secretar de Stat pentru Acțiunea Umanitară în Franța și venise să viziteze spitalul. Nu știam, la acel moment, nimic despre Decretul 770 și nici despre moștenirea pe care România o primea atunci, legată de copiii abandonați. Îmi doream doar să termin Medicina, voiam să mă specializez în psihiatrie socială.
Nu-mi aduc aminte personal de documentarele din primele luni ale anului 1990 referitoare la căminele-spital din România. În școala primară avusesem câțiva colegi care veneau de la casa de copii, dar nu erau diferențe mari între noi, a fost singurul contact cu acest subiect. Apoi, prin 1992, în anul V de facultate, Cristian Tăbăcaru a început să colaboreze cu o organizație franceză care venea din Toulouse. Atunci a început să intre în casele de copii și leagăne și a început să ne povestească ce vedea acolo.
Am terminat facultatea în 1994 și tot atunci ne-am dat amândoi rezidențiatul, pe care l-am ratat cu succes, după buna tradiție a mediciniștilor de atunci. Anul VI era un coșmar: îți terminai examenele de an, care erau foarte grele, apoi trebuia să îți prezinți lucrarea de licență și, la o lună distanță, să dai rezidențiatul. Era o succesiune care te încuraja, practic, la eșec. După aceea ne-am apucat amândoi să învățăm pentru diploma de echivalare a studiilor pentru Franța, gândindu-ne să facem o specializare acolo, pentru că, la acel moment, medicina în România era destul de halucinantă. Era o perioadă economică foarte dificilă, cu mult haos în sistemul medical și cu lipsuri majore, de la medicamente la dotări.
În acel context, Cristian m-a rugat să îl ajut în proiectul lui legat de orfelinate, care tot creștea. Așa am intrat, în 1994–1995, în primul contact direct cu această poveste. Cred că primele două proiecte la care am început să lucrez au fost două case de copii din Deva și două secții de neuropsihiatrie infantilă, una de la Bretea Streiului, Hunedoara, și o alta de la Vânju Mare, în Mehedinți.
În casele de copii am văzut, să zicem, lucruri relativ obișnuite pentru noi, care interacționasem cu destule situații complicate în facultate și în practica clinică. Sigur, te frapau sărăcia extremă, lipsuri de la dotări până la hrană, dar și numărul foarte mare de copii. Impactul real a venit însă în secțiile de neuropsihiatrie infantilă. Acolo lucrurile erau copleșitoare, chiar și pentru noi, obișnuiți să vedem cazuri complicate. Numărul de patologii extrem de grave pe care le întâlneai era uriaș. Te întrebai ce poți face, cu ce poți ajuta, în condițiile în care personalul nu părea să aibă nici dorința, nici pregătirea de a sprijini acei copii spre vreo formă de îmbunătățire a vieții lor, ci doar îi țineau, cumva, în viață.
Noi intram în aceste instituții din partea unor organizații umanitare care voiau să sprijine, în condițiile în care nu existau date, la nivel central, de stat, despre câte instituții există, care este situația lor, unde este nevoie de sprijin și ce tip de sprijin ar fi necesar. Așa că făceam noi această analiză, bazându-ne mult pe expertiza medicală pe care o aveam. Încercam să înțelegem care este situația din aceste instituții și cum putem ajuta cel mai bine, să facem, într-o primă etapă, o intervenție de urgență, cu rezolvări pentru problemele stringente. Apoi să te gândești, atât cât îți permitea contextul și te lăsau autoritățile, ce se poate modifica structural și pe termen lung, pentru ca acestor copii să le fie mai bine.
Acest „mai bine” însemna, într-o primă fază, mutarea copiilor în instituții de dimensiuni mai mici. În loc de 300–400 de copii, să fie 40–50. Spații mai adecvate, camere cu mai puține paturi, resurse pentru o recuperare reală, hrană și îngrijire corecte, un personal ceva mai numeros și mai bine pregătit. Așadar, mai întâi încercai să intervii pe aceste paliere de bază. Oriunde ne uitam, erau lucruri de făcut. Iar lucrurile au început să se pună în mișcare și analizele pe care le furnizam către finanțatorii francezi se întorceau cu aviz pozitiv și cu resurse. Practic ni se spunea: „Bun, vă susținem. Faceți ce credeți că este mai bine.” Și făceam. Sprijiniți de societatea civilă franceză, am continuat și, în 1996, am format Fundația SERA România.
Mergând din instituție în instituție, începi să vezi similitudini și să realizezi că nu e vorba despre cazuri izolate, ci despre un fenomen. De acolo începi să analizezi lucrurile la nivel macro. Înțelegi că sistemul are o structură, că există copii instituționalizați în unități cu profiluri diferite: leagăne, case de copii, secții de neuropsihiatrie infantilă, preventorii TBC, cămine-spital, maternități, secții de pediatrie. Realizezi că aceste instituții aparțin de ministere diferite. Începi să vezi cum sunt organizate, analizezi legile în baza cărora funcționează. Descoperi „firul roșu” prin care copiii ajung să fie distribuiți în aceste instituții și mecanismele prin care se întâmplă acest lucru: comisia pentru protecția minorului, autoritatea tutelară. Vezi ce au voie să facă aceste instituții și ce nu, care sunt relațiile de subordonare și de colaborare dintre ele.
Practic, pentru a interveni, încercam să facem o anamneză a sistemului. Am intervenit ca niște medici, ceea ce eram, încercând să diagnosticăm cât mai exact fenomenul cu care ne confruntam. Cu cât vedeam mai multe instituții din fiecare categorie, cu atât ne devenea mai clară geografia acestui labirint al sistemului și începeam să conturăm strategii de ieșire. În fond, noi vizitam o clădire în care erau copii, dar acea clădire aparținea unor instituții, funcționarea ei era determinată de anumite legi, exista un flux de intrări și ieșiri ale copiilor, iar noi încercam să înțelegem care este acest flux.
În același timp, aceste instituții funcționau adesea ca un stat în stat. Directorii erau, de facto, legiuitori supremi și, indiferent ce spunea legea, trebuia să obții colaborarea personalului din interior. Așadar, navigam toate aceste niveluri: pe de o parte urmărirea interesului superior al copilului, pe de altă parte înțelegerea mecanismelor reale prin care puteam ajunge să oferim copiilor intervenția care le-ar fi fost, cu adevărat, cea mai benefică.
Și mai trebuia să citim printre rânduri, pentru că personalul se obișnuise să mascheze foarte multe dintre lipsuri. Ajunseseră la performanța ca, în 10–15 minute, să pună în ordine un dormitor cu 60 de paturi și să te aștepte cu copiii așezați cuminți, astfel încât să pară că totul este în ordine. Am început foarte repede să observăm acest detaliu, din momentul în care ajungeam la poartă, vizita era anunțată, ajungeam la director, îi spuneam de ce suntem acolo, îl convingeam să ne permită accesul și, când în sfârșit intram în secții, invariabil mirosea a clor și podeaua era umedă, semn clar că tocmai se „cosmetizase” totul. Ne era limpede că ceea ce vedeam era doar o parte din realitate și că realitatea completă o puteam doar imagina. Sigur, unele lucruri nu puteau fi cosmetizate. Ca medici, puteam vedea imediat istoricul de tratament al unui copil, gradul de întârziere în dezvoltare, calitatea hranei, lipsa contactului uman și multe altele. Sunt lucruri pe care nici ei nu le puteau masca, oricât de mult încercau, și pe care noi le citeam foarte repede printre rânduri. Acestea erau reflexele din perioada comunistă, care încă funcționau perfect.
Primul reflex, la acea vreme, era să investești în îmbunătățirea condițiilor imediate de trai, și foarte mulți bani s-au dus în această direcție. Oamenii nu se gândeau să mute copiii în instituții mai mici și mai adecvate, ci se apucau să renoveze instituția veche. Apoi realizau că aveau aceeași instituție, cu 400 de copii și 60 de paturi într-o cameră, doar că mai curată. Din păcate, și astăzi reflexul este adesea același. Noi priveam însă pe termen lung, și asta cred că ne-a diferențiat și ne-a ajutat să ajungem la acest punct: 30 de ani de existență.
Trebuie înțeles că România a reprezentat, la acel moment, o intervenție umanitară majoră pentru întreaga lume. În 1991–1992, toate marile organizații umanitare și-au focalizat atenția asupra României. Jurnaliștii occidentali generaseră un puternic sentiment de urgență, iar marile organizații s-au activat, au venit în România USAID, Médecins Sans Frontières, Médecins du Monde și multe alte organizații structurate să acționeze în situații de criză umanitară, prin intervenții de urgență. Aceste organizații nu își propuneau să schimbe sistemul, ci să răspundă urgenței. Iar în acest context, instituțiile ajungeau să fie doar ceva mai zugrăvite și mai bine dotate, dar adăpostind la nivel național tot zeci de mii de copii, care nu trăiau mai bine. Ajutoarele cu pampers, hrană, haine și jucării, nu rezolvau problema de fond.
Dincolo de entuziasmul primilor ani de după căderea comunismului, specificul acestor organizații era să intervină pentru maximum doi ani sau în cazuri excepționale trei ani, după care să își mute atenția către o altă urgență, un alt cataclism. Sigur că făcuseră și lucruri importante care rămâneau în urmă: dacă nu era apă, se fora un puț, dacă nu era încălzire, se instala o centrală termică nouă. Dar sistemul rămânea același.
Începând din jurul anului 1994, acești mari coloși umanitari internaționali au început să se retragă. Au înțeles că subiectul copiilor români abandonați era o imensă gaură neagră, că toți banii investiți nu schimbau cu adevărat viața acestor copii. Uneori, schimbarea era abia sesizabilă. Au semnalat acest lucru Guvernului României, insistând asupra necesității schimbării sistemului de la rădăcină, apoi s-au retras. Foarte puține organizații au decis să rămână și să-și structureze birouri de țară.
Toată această poveste a fost, într-un fel, o intervenție falimentară, pentru că după toate investițiile făcute, copiii abandonați ai României nu trăiau cu mult mai bine. Abia atunci, cei care au rămas au înțeles că nu era vorba despre asistență umanitară, ci despre restructurarea unui sistem și că, fără această restructurare, lucrurile nu se vor modifica decisiv, iar viața acestor copii nu va fi, în mod profund, mai bună.
În acest context am apărut noi, alături de alte câteva ONG-uri, cum erau și cei de la Copiii Noștri, și altele, care au început să discute aplicat despre schimbarea sistemului de protecție a copilului. Pentru prima oară niște oameni își puneau întrebări precum ce se întâmplă cu copilul abandonat în maternitate. Erau copii care, uneori, rămâneau blocați acolo până la vârsta de 3 ani, într-un mediu complet nepregătit pentru creșterea unui copil. Ne întrebam ce facem cu maternitățile blocate de copii abandonați, cum era maternitatea din Ploiești, unde din 60 de paturi, peste 45 erau ocupate de acești copii, fără soluții de transfer? Teoretic, acești copii ar fi trebuit să ajungă în leagăne, dar acolo nu mai erau locuri. Uneori, copiii nu ajungeau nici după 3 ani într-o instituție dedicată de protecție a copilului, ci erau mutați tot în cadrul spitalului, în secțiile de pediatrie.
Însă acolo personalul avea cu totul altă misiune. Erau medici, asistente și infirmiere, oameni pregătiți și plătiți să îngrijească bolnavi, nu să crească copii. Așa că acești copii nu beneficiau decât de un loc în care să stea și de hrană. Nu exista nicio componentă de educație, de conectare socială, de îngrijire adecvată vârstei lor. Acesta era tabloul sistemului: un blocaj care începuse să se extindă dinspre protecția copilului către sistemul medical. Era limpede că trebuia să se întâmple ceva la nivel de sistem. Mai ales că nu exista o viziune de ansamblu: instituțiile pentru copii de 0–3 ani erau sub tutela Ministerului Sănătății, cele pentru preșcolari și școlari țineau de Ministerul Educației, iar instituțiile pentru copiii cu dizabilități aparțineau Ministerului Muncii. Aceasta era moștenirea comunistă.
În plus, la acel moment nu existau specialiști în ceea ce ar fi trebuit să însemne protecția copilului, iar guvernanții vremii erau complet nepregătiți să înțeleagă sistemul și, poate, nici foarte dornici să o facă. În tot acest context, apar organizațiile non-guvernamentale care încep să vorbească despre necesitatea unui sistem unic de coordonare pentru copiii aflați în grija statului și pentru copiii vulnerabili, aflați în risc de abandon.
A apărut în acea perioadă o nouă lege care oferea mai multă putere consiliilor județene și care menționa posibilitatea acestora de a crea servicii sociale pentru copii și familie. Astfel, înainte de înființarea DGASPC-urilor și de descentralizarea protecției copilului la nivel județean, am început să creăm diverse servicii sociale la nivel local. Au fost acțiuni de pionierat: proiecte în care noi veneam cu modelul, planul și finanțarea, iar autoritățile locale veneau cu infrastructura, uneori cu terenul. După un timp, aceste servicii erau preluate în administrare și finanțare de către consiliile locale.
Apoi mai exista și subiectul plasamentului familial, care este, de fapt, cea mai bună soluție dintre toate cele posibile pentru un copil și care, la acea vreme, nu era deloc explorată. Nici din perspectiva reintegrării copiilor în familia biologică, pentru că, odată abandonați, statul nu avea niciun mecanism activ care să urmărească reunirea copilului cu familia. Nici din perspectiva explorării familiei extinse. Și nici din cea a asistenței maternale, care pur și simplu nu exista ca opțiune legală.
Pe de altă parte, poate ar fi important de menționat că Legea 3/1970, după care funcționase sistemul de protecție a copilului în perioada comunistă, avea și multe elemente bune sau mai bine spus, funcționale. Viața copilului, de la naștere până la maturitate, era susținută de sistem. Nu comentez dacă bine sau prost, dar exista un flux clar, care purta copilul prin toate etapele dezvoltării lui. De la 0 ani și până la maturitate, sistemul era acolo pentru el și chiar și după, pentru că, la ieșirea din sistemul de protecție, acești tineri primeau un loc de muncă din partea statului și un loc într-un cămin de nefamiliști, unde să locuiască.
Între timp, nici măcar acest mecanism nu mai funcționa. Odată cu căderea comunismului, unele componente ale acestei „mașinării” au dispărut, iar sistemul a devenit incomplet și a început să se blocheze. De pildă, nemaiexistând soluții pentru copiii care împlineau 18 ani, aceștia rămâneau în instituții. Găseam, de exemplu, la Bușteni, tineri de 25–26 de ani care încă locuiau acolo. În același timp, fluxul copiilor abandonați continua să curgă neîntrerupt. Rata abandonului nu scăzuse după anularea Decretului 770 și readucerea în legalitate a mijloacelor de contracepție și a avortului. Eram, așadar, în fața unui sistem care devenise nefuncțional odată cu schimbarea de regim și a unei legi care nu mai avea aplicabilitate în noul context. Lucrurile trebuiau schimbate din rădăcină.
Pe de altă parte, în anii ’90, până în jurul lui 1996–1998, România a traversat o prăbușire economică înfiorătoare, un haos economic și legislativ, ce dusese țara la limita falimentului. Atenția autorităților era concentrată pe supraviețuire și stabilizare. Deci problema copiilor instituționalizați nu era nici pe departe singura catastrofă a României; erau mai multe, iar toate se desfășurau în paralel. Acesta era contextul în care, în absența oricărei perspective reale de reformă, câteva ONG-uri, printre care și noi, au început practic singure procesul de reformă.
La acel moment, vizitasem deja aproximativ 380 de instituții din cele peste 400 existente în România. Văzuserăm toate leagănele de copii și toate căminele-spital. Aveam, probabil, cea mai cuprinzătoare viziune asupra a ceea ce era, în realitate, sistemul de protecție a copilului și asupra a ceea ce nu mai funcționa în interiorul lui. Cert este că, în jurul anului 1997, aveam deja parteneriate cu 17 județe, în care începuserăm să creăm servicii de asistență socială, pe care le susțineam financiar și pentru care elaboram planuri de acțiune. În multe dintre instituțiile care găzduiau copii cu dizabilități grave interveneam direct pentru stabilizarea situației medicale. Aveam deja o rețea de medici cu care colaboram, iar mulți copii au fost atunci salvați de echipele medicale cu care intraserăm în parteneriat.
Existau foarte multe situații care păreau imposibil de rezolvat, dar, în momentul în care începeai să le analizezi atent, realizai că lucrurile nu erau chiar atât de complicate. De exemplu, existau secții întregi de copii cu hidrocefalie pentru care nu se făcea absolut nimic. În România acelor ani nu exista aparatură care să permită administrarea de anestezice pentru copii mai mici de un an și jumătate. Asta însemna că nu se intervenea la timp pentru a remedia blocajul de lichid cefalorahidian, care este cauza hidrocefaliei. Acești copii ar fi trebuit operați înainte de vârsta de un an, iar pentru că resursele nu existau, ajungeam să avem secții întregi de copii cu hidrocefalie. Și pentru multe dintre aceste probleme noi am venit cu soluții medicale și cu infrastructura necesară ca aceste tratamente să fie posibile.
Totodată, se ajunsese într-un punct în care România începuse tratativele pentru aderarea la Uniunea Europeană, iar una dintre condițiile puse explicit era rezolvarea situației copiilor abandonați din instituții. Formularea era însă foarte vagă, i se spunea României „să rezolve”, dar nu era deloc clar ce anume trebuia făcut.
Era evident că instituțiile, așa cum funcționau, nu mai corespundeau standardelor europene și că erau necesare schimbări. Dar rezolvarea situației nu putea însemna doar renovarea sau ajustarea unor instituții existente. Presupunea o schimbare de paradigmă, inclusiv reglarea intrărilor și ieșirilor din sistem: ce facem cu copiii care continuau să fie abandonați și cum reducem numărul celor care erau deja instituționalizați. Soluția trebuia, așadar, să fie una complexă, cu reforme pe mai multe paliere.
În acest context a apărut Departamentul pentru Protecția Copilului, sub tutela Secretariatului General al Guvernului, departament pe care colegul meu, Cristian Tăbăcaru, a început să îl conducă. Eu am rămas să coordonez multiplele acțiuni în care Fundația SERA România era deja implicată, în acest context amplu de schimbare și reformă.
Au fost vremuri paradoxale. De pildă, în 1990, România ratificase Convenția pentru Drepturile Omului. Teoretic, eram într-o democrație bine stabilită și sub incidența unor legi europene, iar prin ratificarea Convenției, România își asuma că drepturile omului trebuiau să primeze asupra interesului intern. Cu toate acestea, până în 1997, când a început cu adevărat reforma protecției copilului, fiecare instituție de tip vechi a încălcat, prin însăși existența ei, drepturile acestor copii.
Au fost ani în care am declanșat foarte multe procese de schimbare. De la dezvoltarea asistenței maternale, care nu exista deloc în România la acel moment, până la cercetare. Din anul 2000 am început să colaborăm cu echipa Bucharest Early Intervention Program, un studiu internațional longitudinal realizat împreună cu trei universități prestigioase: Harvard, Maryland și Tulane. Acest studiu a fost decisiv în schimbarea politicilor statului privind instituționalizarea copiilor. Începuserăm închiderea instituțiilor de tip vechi, ceea ce presupunea evaluarea fiecărui copil, construirea de soluții alternative și realizarea unor analize sociale individuale. Am intermediat numeroase intervenții medicale complexe, care nu însemnau doar punerea în legătură a copilului cu un medic, ci de multe ori aducerea de kit-uri medicale din străinătate sau identificarea unor resurse inexistente în România la acel moment.
Am început acțiuni de prevenire a abandonului, de reintegrare a copiilor în familii, programe de educație în zona de contracepție. Aduceam specialiști din străinătate și formam aici generații de profesioniști în recuperarea copilului cu dizabilități. Nu ne puteam concentra pe un singur aspect, pentru că aproape toate erau interconectate. În momentul de maximă activitate al fundației, aveam aproximativ 120 de angajați și acționam simultan în circa 14 județe.
Încercam, de fapt, să aducem în România lucruri care, pentru alte țări, erau o normalitate de foarte mult timp. De exemplu, Franța avea asistență maternală încă din 1789, când famille d’accueil fusese legiferată. Noi încercam să implementăm acest sistem două secole mai târziu, într-o societate care nu înțelegea ce presupune și în care găseam foarte greu familii dispuse să ia copii în grijă. De pildă, prima instituție închisă exclusiv prin plasament în asistență maternală a fost Leagănul de la Pucioasa. La acea vreme, secretarul Consiliului Județean fusese într-o vizită de documentare în America, unde văzuse sistemul de foster care funcționând. S-a întors entuziasmat și a decis ca toți cei 70 de copii din leagăn să fie plasați în familii. A luat personalul instituției, i-a trimis la cursuri de asistență maternală, i-a acreditat și le-a spus: mergeți acasă cu copiii, iar noi vă plătim. Rezultatul a fost șocant, doar cinci oameni din tot personalul, de aproximativ 70 de angajați, au acceptat în final să ia copiii acasă. Restul au crezut că este o glumă. Nu înțelegeau cum ar putea funcționa un asemenea sistem și nici nu concepeau că o instituție a statului, care era acolo „de când lumea”, s-ar putea închide. Lupta noastră nu era, de fapt, doar cu sistemul, ci și cu mentalitatea oamenilor sistemului. Dar iată, că în timp, lucrurile au evoluat, iar România avea, prin 2010, o rețea de 18.000 de asistenți maternali cu aproape 21.000 de copii plasați în familii.
Dar, pentru a ajunge la formulele care funcționează astăzi, am trecut prin foarte multe încercări. O schimbare de sistem, care poartă în ea obișnuințe, credințe, mentalități culturale și sociale formate în decenii, nu se poate face prin simpla aducere a unui model străin. Pentru că acel model nu va funcționa. A trebuit, așadar, să testăm ce era pregătit sistemul să primească și să „metabolizeze” la acel moment.
În primii ani, am încercat să îmbunătățim clădirile și să păstrăm același personal. Nu a mers. Am încercat apoi să aducem personal suplimentar, plătit de noi, pentru a degreva personalul vechi de sarcinile multiple, în speranța că astfel se vor putea ocupa mai bine de copii. Nici această intervenție nu a funcționat. La căminul-spital Bâlteni, de pildă, am plătit personal suplimentar, aproximativ 40 de persoane, într-o instituție care adăpostea în jur de 200 de copii. A devenit limpede că un sistem nou, într-o clădire veche și cu un personal, în mare parte, vechi, nu funcționa.
Până când am elaborat protocolul după care am lucrat ulterior, aproape până la finalizarea procesului de dezinstituționalizare, a fost nevoie de timp. Am testat variante, am renunțat la unele, până le-am identificat pe cele câștigătoare. Asta a însemnat să avem strategii permanent flexibile, să ne adaptăm contextului, timpului, oamenilor, mediului. Și această flexibilitate ne-a ajutat enorm. A devenit, de fapt, o marcă a intervenției noastre: capacitatea de a ne adapta, de a rămâne creativi și de a inova constant soluții personalizate. Pentru ca această reformă să funcționeze, ea a trebuit să fie croită special pentru situația României. Nu putea fi preluată mecanic dintr-o altă țară și implementată aici. Cred că acest lucru a fost influențat și de formarea noastră medicală, a mea și a lui Cristian. În medicină trebuie să te adaptezi mereu contextului specific al fiecărui caz.
Îmi aduc aminte din facultate, când făceam semiologie la Spitalul Sfântul Pantelimon. Am intrat într-un salon unde se afla o bătrână de vreo 70 de ani, care nu putea să respire. Pentru procedura de extragere a lichidului pleural aveam nevoie de un aspirator, dar aparatul era defect. Primele ore de semiologie medicală le-am petrecut reparând un aspirator pleural: l-am desfăcut, am curățat motorul, am curățat toate componentele, l-am montat la loc și abia apoi am făcut intervenția. Așa am funcționat și SERA. Ca să putem ajuta copiii, uneori trebuia mai întâi să forăm un puț de apă. Poate părea absurd: ce legătură are asta cu protecția copilului? Dar, de cele mai multe ori, soluțiile așa se găseau, pornind de la mic către mare.
Un sistem nu poate fi schimbat decât făcând lucrurile altfel. Iar asta nu se face printr-un regulament, ci prin propriul exemplu. A mai fost nevoie și să ne găsim aliați. Nu să le arătăm oamenilor ce făceau greșit, ci să descoperim împreună cum puteam face diferit și mai bine.
Îmi amintesc de casa de copii de la Brad, unde mutasem copii dintr-o instituție din Deva și unde nu reușeam sub nicio formă să determinăm personalul să le ofere jucării copiilor. Aduceam jucării noi și, până la următoarea vizită, dispăreau. La un moment dat, am adus un camion întreg de jucării. Ne-am gândit că, oricâte ar lua, dintr-un camion întreg tot vor ajunge și la copii. După o săptămână, când am revenit, în instituție nu mai era nicio jucărie. În schimb, pe strada din față, copiii din blocurile de vizavi se jucau cu jucării identice cu cele aduse de noi. Când am întrebat ce s-a întâmplat cu jucăriile, ni s-a spus că s-au stricat și au fost aruncate. Am decis atunci să continuăm să aducem jucării, același tip de jucării, până când tot orașul s-a umplut de ele. În momentul acela nu a mai fost nevoie să fie luate din instituție, pentru că oamenii aveau jucării și acasă, pentru propriii copii. Cam acestea erau uneori adaptările la care trebuia să recurgi. Trebuia să înțelegi mediul în care intrai, cât de săraci erau oamenii, cât de greu se trăia în România acelor ani.
În tot acest parcurs, încercai să te ții de un protocol, să rămâi concentrat pe planul pe termen lung și să te gândești mereu la următorul pas, ca să nu te lași purtat de emoția inerentă spațiilor și contextelor în care ajungeam. Sigur că formarea mea medicală m-a ajutat mult să mă detașez de emoție și să mă concentrez pe acțiune, pe ce puteam face concret pentru ei. Dar ajungeai inevitabil în situații care te mutilau interior.
Îmi aduc aminte de transferul copiilor seropozitivi de la Ungureni. Era o secție de 26 de copii într-un cămin-spital și experiența medicală ne spunea că nu toți aveau HIV. Instituția refuza însă retestarea copiilor. Când am reușit să finalizăm casa de tip familial pe care o construisem special pentru acești copii și am fost obligați să îi transferăm fără să avem analize care să ateste seropozitivitatea lor, am descoperit ulterior că, din cei 26, doar 13 erau, de fapt, seropozitivi. Am aflat mai târziu că ceilalți fuseseră încadrați medical în acest diagnostic pentru că nu exista un alt loc unde să fie duși și atunci au fost repartizați la „seropozitivi”. Gândiți-vă cum trăiseră acei 13 copii care nu erau HIV pozitivi, crescând cu acest diagnostic. Sunt momente care te revoltă ca om, dar și ca profesionist. Din păcate, această revoltă nu te ajută. Îți dai seama că furia nu te va duce prea departe, nici în relația cu sistemul, nici în relația cu oamenii, pentru că, de cele mai multe ori, ești obligat să lucrezi cu ei.
În acești 30 de ani am realizat, alături de această organizație, foarte multe lucruri care au schimbat România într-un mod profund, cel puțin în domeniul protecției copilului. M-am ghidat mereu după un principiu învățat în medicină: să nu fac rău.
Și, privind în urmă la aceste sute de proiecte, nu cred că am avut vreodată un eșec. Am avut, desigur, momente care au fost exploatate nedrept de presă, cum a fost scufundarea platformei care asigura funcționarea Centrului Itinerant pentru Recuperarea Copilului cu Dizabilități. Platforma s-a scufundat la puțin timp după inaugurare, în urma unor fenomene meteorologice extreme. Am fost atunci criticați politic, dar nu a mai scris nimeni că platforma a fost repusă rapid în funcțiune și că, de ani de zile, asigură recuperarea medicală pentru sute de copii care, altfel, din zonele izolate ale Deltei, nu ar avea acces la suport medical.
Poate tot formarea mea medicală m-a determinat să gândesc acțiunile de dezinstituționalizare mereu în tandem cu dezvoltarea infrastructurii de recuperare și reabilitare. Pentru toți copiii cu dizabilități scoși din instituțiile de tip vechi am încercat să oferim nu doar un loc mai bun în care să trăiască, ci și o șansă reală la recuperare. Din punctul meu de vedere, era o verigă logică să existe un centru de recuperare în proximitatea comunităților unde trăiau acești copii.
În acești 30 de ani am construit 75 de centre de recuperare, răspândite în toată România, o veritabilă rețea de recuperare pentru copilul cu dizabilitate. Pentru noi, ca filozofie de intervenție, a fost esențial ca aceste case de tip familial să rămână spațiul de creștere, acel „acasă” de care avem cu toții nevoie, iar recuperarea să se facă într-un alt loc. Acasă trebuia să fie despre familie, integrare, relații cu alți copii și adulți, iar recuperarea să fie un capitol separat.
Există ONG-uri care au ales să le combine, dar noi am considerat că aceasta nu este calea corectă. Și s-a dovedit că am avut dreptate, pentru că cele 75 de centre construite de noi nu deservesc doar copiii proveniți din sistemul de protecție, ci toți copiii din zonă. Ele au devenit centre zonale de recuperare, care sprijină un număr mult mai mare de copii. Practic, centrele construite de noi reprezintă jumătate din totalul centrelor de recuperare existente în România.
Un alt lucru important pe care a trebuit să îl învățăm a fost desprinderea. Toate cele 74 de case de tip familial și cele 75 de centre de recuperare, toate proiectele pe care le-am inițiat ca modele pilot și apoi le-am predat consiliilor județene, au presupus un proces de detașare. Când lucrezi ani de zile la închiderea unei instituții, mai ales a unora extrem de complexe, precum căminele-spital sau instituțiile-mamut, este foarte greu să le dai drumul. Dar un ONG care acumulează proiecte fără să le lase să plece își pierde libertatea de mișcare și capacitatea de a merge mai departe, de a-și păstra viziunea orientată spre viitor.
La acest moment aniversar de 30 de ani pot spune doar că mă bucur să descopăr aproape oriunde merg în țara asta urmele muncii noastre. Am lucrat în aproximativ 80% dintre județele României. Mă emoționează când un ministru mă invită într-un județ și îmi arată, cu mândrie, o casă de tip familial pentru copii cu dizabilități, iar eu îi indic mica inscripție de la intrare, care arată că este un proiect construit de Fundația SERA România. Faptul că acele locuri sunt asumate de comunitate, îngrijite, funcționale, mă bucură profund.
Sunt foarte fericit că există acest centru itinerant din Delta Dunării. L-am visat ani de zile, acest spațiu plutitor care să ajungă la cele mai izolate comunități și la cei mai vulnerabili copii. Sunt bucuros că am implementat, în 34 de județe, servicii de prevenire a sarcinii nedorite, care funcționează și astăzi. Sunt mândru când văd clădiri ajunse în paragină, despre care știu că au fost cândva instituții în care copiii sufereau. Am încă imaginea copiilor pe care i-am găsit acolo, iar faptul că acele locuri sunt astăzi ruine mă liniștește: acele istorii aparțin trecutului.
Dar nu vreau să fiu nici prea optimist, pentru că mai sunt multe de făcut. Nici prea melancolic, pentru că asta mi-ar consuma energia pe care o pot dedica unor proiecte noi. Nici prea mândru, pentru că asta ar însemna hrănirea ego-ului, iar asta nu face bine. Atât timp cât vom avea finanțare, SERA România mai poate face multe lucruri. Mai sunt multe de modificat, de inventat, de ajustat. Au apărut figuri noi în asistența socială, dar uneori am senzația că le lipsește curajul pe care l-am avut noi, cei formați în anii nebuni ai tranziției și reformei.
Am trăit o formă de nebunie în acești 30 de ani. Și mă gândesc că, deși aparent m-am pregătit să devin medic și nu am ajuns să practic medicina, până la urmă tot în salvarea unor vieți și vindecarea unor lucruri s-a învârtit și viața mea.
O organizație nonguvernamentală nu cred că are niciodată dreptul să se culce pe o ureche, considerând că un anumit volum de proiecte îi asigură liniștea și îi permite lipsa de vigilență. Rolul nostru este să fim un critic permanent al sistemului. Da, reforma în protecția copilului din România este, de departe, una dintre cele mai solide cărți de vizită ale acestei țări și unul dintre domeniile în care s-a făcut, real, performanță. Din păcate, societatea nu este conștientă de acest lucru și nici politicienii. Iar din acest motiv nu reușim nici să comunicăm eficient aceste rezultate. Totodată, copiii aceștia trăiesc într-o societate și nu este suficient ca ei să fie îngrijiți corespunzător, ci să aibă șansa reală la educație, la un loc de muncă, la un nivel de trai decent.
Autosuficiența nu ar trebui să fie niciodată apanajul unui ONG. Noi nu am fost niciodată autosuficienți; ne-am dorit mereu mai mult. Iar lucrând în contexte internaționale am putut vedea foarte clar diferențele dintre ce se întâmplă în România și ce se întâmplă în alte țări, atât la capitolul lucruri bine făcute, cât și la capitolul vulnerabilități și eșecuri.
